Suflete dezrădăcinate / Uprooted souls

Aproape în fiecare zi îmi este dat să văd persoane în vârstă... nu că asta ar fi cine ştie ce remarcabilă observaţie sociologică, dar totuşi... bătrâni mai mult sau mai puţin gârboviţi, mai vioi sau mai anchilozaţi, cu feţele şi mâinile povestind fără cuvinte vieţi mai liniştite sau mai zbuciumate... Prin natura meseriei, am întâlnit multe persoane în vârstă, fiecare un univers aparte, care se lasă mai uşor sau mai greu explorat; bătrâni în floarea vârstei care (din diferite cauze) nu văd viaţa decât ca pe o corvoadă pe care creştineşte trebuie să o repete sisific în fiecare zi, lamentându-se din toate nimicurile cotidiene (nu vreau să fac aici judecăţi de valoare, nu îi critic pe aceştia, constat doar) şi bătrâni care sunt cu muuult mai tineri la trup şi la suflet decât mulţi dintre tinerii obosiţi din jurul nostru; vârsta şi problemele de sănătate nu îi împiedică să trăiască cu aceeaşi prospeţime viaţa de acum, ca şi cea din tinereţile lor şi cine ştie... chiar şi viaţa ce va să vie...
Or, în asemenea ipostază, ca persoană care se pretinde tânără (şi la trup şi la suflet), ce mai poţi să spui sau să îţi doreşti... decât să "îmbătrâneşti frumos"; nu vrei să ajungi un pesimist incurabil, un urâcios şi un cicălitor; vrei ca odată ajuns la senectute să îţi poţi păstra resursele interioare necesare trăirii unei vieţi demne şi pe cât posibil fericite lângă cei dragi, până când ghemul cu aţa vieţii se termină...
Spunem că viaţa e grea... cei care acum poartă ninsoarea în păr spun că şi "pe vremea lor" a fost, poate (ba nu, sigur) chiar cu mult mai grea decât acum. Sărăcia şi mizeria interioară, însă, e cu mult mai gravă decât orice stare de pauperizare imaginabilă; demnitatea umană e undeva muuult deasupra, are alte unităţi de măsură.
Suflete dezrădăcinate... de la ideea asta am bătut câmpii cu atâta graţie până acum... :)

Dezrădăcinarea îi caracterizează pe toţi cei de care vorbeam mai devreme; urbanul le seacă toată seva şi forţa vitală care i-a ţinut în viaţă la sat atâţia zeci de ani. Fotografia de sus vorbeşte de la sine...
În secunda în care am îngheţat clipa cu bâtrâna de pe banca din parc, memoria afectivă m-a trimis la sertăraşul cu amintiri legate de proprii mei bunici , oarecum la fel de scoşi din mediul lor nativ şi aduşi la oraş să ne crească pe noi, nepoţii.
Bătrânii de la oraş nu mai ies la poartă sau la gard să discute cu vecinii sau cu trecătorii; stau la balcoane sau la geamurile de bloc ore în şir şi scanează privind în gol nebunia urbană din jurul lor, cu gândul departe...
Cine nu are bătrâni, să-şi cumpere (dar să nu-i dezrădăcineze)!
Şi acum, în încheiere, un haiku de care îmi aduc aminte...

Fire albe de păr
nu mai găsesc în supă.
Absenţa bunicii...