sâmbătă, 27 iunie 2009

Pepsi Twist Lemon down the drain...






I had a dream... se făcea că mă trezeam din somn şi mă îndreptam către baie pentru un al doilea duş (că spălatul pe faţă şi pe ochi - cu limba - îmi este administrat de Sety free of charge :))
Iar la baie, surpriză! Dependenţa mea de Pepsi Twist Lemon, 100% natural, cu pulpă de lămâie (nedeclarată psihiatrului sau medicului de medicina muncii :D) a fost satisfăcută aşa cum numai un dependent (ne)alcoolic îşi doreşte să îi curgă la robinet băutura preferată...
Încă buimac de somn, am sărit să pun repede dopul, să nu se risipească bunătate de băutură :)) dar mai puternic fu impulsul de a fugi înapoi în cameră, după aparatul foto, pentru a avea dovada clară pe baza căreia să pot mulţumi dragei noastre Primării şi Companiei de Apă pentru tratamentul balnear la care ne supune...
Şi încă ce se poate admira în fotografie, e varianta lights a lichidului, deoarece a mai curs ceva până când am reuşit să revin la locul faptei cu aparatul foto...
După o aşa reverie şi revelaţie matinală, trezirea fu extrem de bruscă... noroc că apa rece nu fusese îndoită cu Pepsi Twist Lemon Strong...

vineri, 26 iunie 2009

Cele mai interesante biblioteci din lume




Ştiu, e vineri seara, gata cu lucrul pe săptămâna asta, nu mai vrem să auzim de serviciu... dar în ceea ce mă priveşte, am găsit un clasament cu fotografii al celor mai interesante biblioteci din lume (lista rămâne deschisă...) şi uite cum iese la iveală defectul profesional...
Personal şi profesional mi-am cam făcut un pic de sânge rău, văzând bibliotecile acestea, dar deh... speranţa moare ultima...
Uichend plăcut tuturor :) Am zbughit-o în sala de lectură...

duminică, 21 iunie 2009

Mocănind pe Valea Vaserului...

Dragii moşului, multă vreme trecu de când fost-am împreună cu Papuashu, Miţă şi Georgi prin Maramureş...
Ştiu, v-am tot ameninţat cu fotografiile de pe Valea Vaserului, zicând că o să le scot la lumină pe vreme de caniculă, doar-doar ne-om mai răcori o ţâră... Aşadar, am profitat de ultimele 2 zile ploioase şi răcoroase pentru a pune laolaltă fotografiile făcute în ziua petrecută pe Valea Vaserului, cu muncitorii forestieri şi cu mocăniţa. Papuashu o fo mai harnic decât mine... aici puteţi admira(dacă nu aţi făcut-o pân' amu, deşi mă-ndoiesc) fotografiile sale...
Tot cu ocazia prilejului respectiv, am apucat să scriu şi câteva rânduri care să se alăture poveştii fotografice...



N.B. – ceea ce urmează să citiţi este un fel de anamnesis extins (destul de tardiv buchisit) al călătoriei noastre prin Ţara Maramureşului, mai precis al incursiunii cu mocăniţa pe Valea Vaserului... din păcate, din martie încoace nu am găsit răgazul necesar pentru a aşterne povestea călătoriei hibernale; mai era puţin şi fluxul memoriei n-ar mai fi permis decât nişte răzleţe reminiscenţe să fie aduse la lumină, dar – din fericire – ne-ar fi salvat memoria afectivă şi acea stare specială pe care o simt şi eu (şi ceilalţi prieteni cu care am călătorit şi fotografiat) atunci când îmi aduc aminte de acea săptămână de martie iernatic în care am hălăduit prin Maramu’...
Trecând cu bine peste acomodarea cu plaiul înzăpezit al Maramureşului, la Borşa, şi după un traseu (nins moroşeneşte) către Cascada Cailor din masivul Rodnei, am plecat spre Vişeu, pentru o altă etapă a peregrinării fotografice. Şedinţa de Stat Major, în vederea pregătirii asediului fotografic asupra Văii Vaserului, ne-a găsit în camera pensiunii din Borşa, cu un vraf de hărţi, cărţi şi un album foto extraordinar cu Valea pe care urma să o străbatem. Şi cum, după discuţiile extrem de utile şi binevenite cu proprietarul pensiunii, aflăm (dacă mai era cazul) că pe Valea Vaserului – încă iarna – sezonul turistic nu este deschis, dar facem rost de un număr de telefon al cuiva care se ocupă în Gara CFF de mersul mocăniţei cu muncitori, pentru a ne lua şi pe noi.
Cu imaginea fotografiilor din album, cu Măriuţa şi Elveţia (cele două locomotive cu abur) am adormit în gând, în ultima noapte la Borşa, urmând ca a doua zi să plecăm spre Vişeul de Sus. Popasul de nici o noapte de la pensiunea din Vişeu a venit numai bine, ca o reîncărcare de baterii înaintea lungului (dar extraordinarului) drum ce avea să ne aştepte; aflăm că la ora 5.30 dimineaţa ar cam trebui să fim în Depoul CFF ca să prindem mocăniţa cu muncitori.

După o utilă orientare turistică cu traseul de la pensiune la locul de plecare a mocăniţei – cu o seară înainte – dimineaţa la ora 4 s-a dat trezirea şi împachetarea pentru drum. La 5.30 eram încă într-o stare de oniric obosit şi buimac, dar nerăbdători ca nişte copii să pornim la drum. Şi afară ningea... da’ ningea... ca în basmele alea de spus la gura sobei... Făcându-ne cu greu loc printre fulgii dezlănţuiţi, cu rucsacii foto, trepiede şi merindea, am mers să întrebăm cum facem; „mergeţi numa’ la vagonul de clasă” a spus unul din muncitori... Auzi tu... vagon de clasă... noi, mai degrabă am fi avut nevoie de un vagon de dormit, dar nu era cazul să cerem o suplimentare de vagoane şi nici diferenţa la biletul pentru carroza letti. În depou, forfotă mare... se manevrau nenumărate vagonete goale pentru lemne; zgomotul era parcă prea tăios pentru urechile noastre încă blegite de somn... dar parcă lumina galbenă a proiectoarelor din curtea depoului, ninsoarea regească şi vivacitatea aceea (mult prea matinală) a muncitorilor, ne-au scos din letargia onirică şi am pus mâna pe trepiede şi aparate şi am început să tragem la repezeală câteva cadre, ba încercând să ne protejăm aparatele de ninsoarea care nu mai contenea (deh... nu toţi avem Pentax weather resistant), ba cu un ochi la mişcarea lanţului de vagonete... vorba aia... să nu rămânem de căruţă taman în depoul mocăniţei...
Chiar şi aşa, după un ultim cadru tras cu lunga garnitură urnită din loc, am fugit prin zăpadă o bucată sănătoasă până să ajungem la vagonul nostru de clasă. Clasa... muncitoare; întuneric beznă în vagon, noroc cu frontala din dotare; aşa am desluşit băncile de lemn şi soba din mijlocul vagonului pe post de încălzire centrală...

Înfruntând ninsoarea, omida asta metalică şi interminabilă s-a pus la drum... cu o primă oprire după 10-15 minute, la... un ABC, pentru alimentare (alimentarea muncitorilor cu câte ceva cald...). Încet-încet se făcu lumină, iar garnitura cu câteva zeci de vagonete pentru buşteni şerpuia agale la deal, în sus pe Vale... Pe parcurs, la câte un canton se mai oprea pentru a permite muncitorilor să mai încarce tot felul de lucruri... de la crengi pentru consolidarea malurilor, la piese de schimb pentru TAF-uri sau drujbe sau chiar mobilier sau merinde. Aşadar, am împărţit camaradereşte vagonul de clasă cu muncitorii forestieri, care la început ne priveau cu o oarecare mirare, dar asta nu a durat mult... o subtilă crispare şi stânjeneală în faţa obiectivelor noastre au fost curând înlocuite de o naturaleţe cum numai la oameni simpli şi dintr-o bucată mai întâlneşti. Curând, am devenit pentru ei un fel de mobilă umblătoare, cu aparate foto la ochi... nu mai pozau, nu ne mai băgau în seamă... perfect pentru noi; aşa reuşeam să surprindem nedisimulat spiritul şi starea acestor oameni; puteam fura suflete adevărate fără nici o problemă. Vagonete cuplate şi ecuplate cu măiestrie, fluierături şi strigăte, nervi şi glume deocheate, cam aşa decurge traseul mocăniţei... şi chiar dacă asta înseamnă să faci rost de lemne de foc pentru soba din vagon în timpul mersului şi apoi să le spargi cu o cuplă metalică groasă cât mâna... sau să repari şi să înlocuieşti o curea ruptă de la locomotivă... şi motorina pentru înteţitul focului tot la fel, luată din mers din locomotivă...
Din cauza fumului din vagon, dar mai ales datorită peisajului de pe Vale care se derula în slow-forward, am stat mai mult afară, la capetele vagonului, atârnând în exterior, cu aparatele foto în mână. Din cei aproximativ 40 km. Cât măsoară traseul feroviar al Văii Vaserului, noi am trecut de cei 31 km. pe care îi parcurge mocăniţa cu turiştii până la Cantonul Făina şi am mai mers în amonte până la Valea Babei... un drum de mai bine de 6 ore, doar dusul...

Pe drumul de întoarcere, garniturii i se ataşează pe parcurs vagoanele încărcate cu buşteni... mulţi buşteni; prelungul şarpe metalic (ce a putut înghite atâta lemn) se lasă uşor dus la vale, acompaniat de semnalele mecanicului din locomotivă şi de strigătele muncitorilor care stau cam tot la al doilea vagon pentru a-l mai domoli şi frâna atunci când este necesar. Pe nesimţite, soarele trece dincolo de vârfurile brazilor şi lasă seara să-şi intre în drepturi... Punem deoparte aparatele foto şi luăm în primire – pe rând – câte un... pui de somn, zdruncinat ce-i drept, dar care pică numai la fix după aşa o zi plină...

Aproape de ora 8 seara, ajungem înapoi în Depoul CFF, unde, aşa ca-ntr-o ultimă demonstraţie de măiestrie, muncitorii robotesc din mers intrarea locomotivei şi a vagonului de clasă pe una din linii, iar restul imensei încărcături lemnoase, pe alta... căci mare fu mirarea să vezi din mers cum pe lângă tine trec acum toate vagoanele încărcate, pe care până atunci te obişnuiseşi să le admiri şerpuind zgomotos şi greoi în spate... În final, descălecatului din mocăniţă i-a urmat drumul către o altă zonă interesantă care ne aştepta: Sighetul Marmaţiei – Săpânţa, apoi Bârsana... Bonţida... alte fotografii, alte poveşti...

P.S. am uitat să vă avertizez (dacă tot aţi parcurs povestea până aici) că acesta este un text-fluviu :D ... nerecomandat grăbiţilor sau celor responsabili cu managementul judicios al timpului (pierdut) :)

vineri, 19 iunie 2009

joi, 18 iunie 2009

Partly Cloudy

Pe canicula asta, cerşind cerului măcar câte un norişor mic şi umbros, iată ce am primit de la Ema:
Partly Cloudy - New Pixar short film
Şi dacă tot v-am făcut poftă de aşa ceva (sper), vă mai propun:
Burn-E

hai, că numa o ţâră mai e din săptămâna asta de muncă...
numa' mâine nu-i poimâine :)

miercuri, 17 iunie 2009

Luat în colimator...





aiming for the sky



reflexie pacifistă



on target



ţinta: Citadela



Păzea, trage Papuashu! :))



după atâtea calcule, mai şi tragem, nu? :D



marți, 16 iunie 2009

luni, 15 iunie 2009

Pe cărări de munte - Groapa Ruginoasă


Groapa Ruginoasă



Groapa Ruginoasă
În: Bleahu, Marcian. Dincolo de peisaj. Bucureşti: Paideia, 2007

... în Munţii Bihor, străbatem şoseaua ce leagă îmbietoarea şi poetica vale a Arieşului de mănoasa depresiune a Beiuşului. Aceste două lumi atât de diferite peisagistic, economic şi uman, se separă pe creasta munţilor în pasul Vârtop (1160 m). Dacă îl depăşim venind pe Valea Arieşului şi începem să coborâm, şoseaua face o curbă când întretaie o primă vale, cu apă prizărită, săltând printre pietre. Aici începe traseul pe care-l vom urma pe această vale, în sus, ghidaţi de un marcaj turistic [bandă galbenă]. Există şi un fel de potecă în versantul stâng, cum urcăm, şerpuită prin tufărişuri, dar chiar şi fără ea a urma o văiugă nu este o problemă pentru cel dornic de a afla noutăţi peisagistice. Suişul din bolovan în bolovan pe firul văii este chiar mai instructiv, căci ne împrieteneşte cu rocile care stau la baza uluitoarei aventuri spre care ne îndreptăm. Culoarea este cea care ne atrage atenţia, căci majoritatea bolovanilor sunt roşii sau violeţi. Nu lipsesc nici cei albicioşi sau verzui, dar cei roşii sunt covârşitori şi se prezintă variaţi, sub forma unor conglomerate, gresii dure, colţoase sau şisturi moi. Tot urcând, apa scade, valea este tot mai puţin adâncă, până se evazează şi firele de început se destramă într-o păşune verde, liniştită, ce ne duce cu gândul la tihnă, odihnă binemeritată şi liniştitoare a privirii peste plaiuri domoale. Dar, câţiva paşi doar şi speranţa aceasta se destramă brusc în faţa unei privelişti ce deşteaptă groaza în noi. Păşunea, solul, iarba din jur au dispărut brusc într-un abis ce se cască vertiginos la picioarele noastre. Suntem pe marginea unei gigantice pâlnii, dezgolită de orice vegetaţie şi din care rânjeşte roşu roca de bază, ceea ce justifică numele de Groapa Ruginoasă. Versanţii nu sunt verticali, dar sunt atât de înclinaţi şi fără sprijin, încât cu spaimă te gândeşti ce ar însemna alunecarea pe acest tobogan mortal până jos, în fund, la peste 100 m diferenţă de nivel, unde pâlnia se adună pentru a se transforma într-o incizie adâncă de vale. Pâlnia, care are aproape 1 km în lăţime, nu este omogenă şi are scobituri şi culise. Cea mai impresionantă este cea din dreapta, căci prezintă o muchie ce urcă vertiginos din adânc pentru a se termina cu un fel de tăiş de cuţit care se leagă de marginea pâlniei. În partea cealaltă a depresiunii, spre stânga, un tăpşan ceva mai domol şi cu puţină vegetaţie, parcă ţi-ar da o posibilitate de coborâre în prăpastie. În definitiv, alpiniştii se joacă pe versanţi mult mai abrupţi sau chiar verticali. Dar diferenţa este enormă. Când stai pe marginea unei prăpăstii cuun perete de calcar, ca de exemplu la Cetăţile Ponorului, simţi terenul dur sub picioare, vezi stânca tare în care găseşti fisuri de introdus degetele şi vârful espadrilei pentru a te sălta în sus sau a bate la nevoie pitoane. Aici, însă, totul este fragil, otova, un înveliş precar de pietriş şi nisip al unui substrat invizibil, o pojghiţă destrămată gata să se surpe şi să curgă la vale.
Monstruoasa pâlnie, gigantică şi ameninţătoare este ca o rană deschisă în munte, o laparatomie geologică ce-ţi dezvăluie măruntaiele nicând vizibile la această scară. Lucrul se observă mai ales în colţul din stânga al versantului, unde peretele este aproape vertical şi măcinişul s-a dus, dezvelind structura intimă: o alternanţă de straturi, când roşii, când mai gălbui, roz sau violete, depuse uneori cuminţi, unele peste altele, alteori întretăindu-se în unghi, cele mai de sus retezându-le pe cele de dedesubt. O astfel de dispoziţie trădează locul de formare al straturilor respective, acum peste 200 milioane ani: un mediu continental, un uscat, deci nu pe fundul unei mări, unde sunt formate majoritatea rocilor ce constituie munţii; mai mult chiar, dispunerea aceasta pieziş parcă ar indica un deşert, un imens deşert, unde ape firave, dar mai ales uraganele vânturau nisipul în dune şi diguri. Iar culoarea, de fapt nuanţe de culori de pictură impresionistă, trădează un alt parametru, clima, probabil caldă, deşertică. Avem, astfel, în faţă un fragment al acelui imens deşert roşu ce acoperea uscatul de atunci, din Europa până departe în Himalaya, un brâu de foc tropical ce pârjolea zarea şi aducea la viaţă secreţii de oxizi de fier învestiţi cu splendorile policrome ce au conferit, de altfel, locului numele de Groapa Ruginoasă. Pe aceste întnderi sterpe ale sfârşitului de Eră primară s-au târât probabil şi primele reptile ce aveau apoi, mai încolo, în următoarea eră, să cucerească lumea şi ale căror resturi au rămas împrăştiate şi pe pământurile noastre. [...]
Dar ce se aude? Liniştea profundă, absolută, milenară ca şi peisajul s-a destrămat, lăsând loc unui susur uşor, ce devine treptat un fel de vuiet. A început să plouă mărunt: picături infime, aproape invizibile, dar care învăluie totul, descind pe pantele marii râpe. Căzând pe un înveliş şubred, instabil, îl dislocă şi-l antrenează în adânc. pantele s-au pus în mişcare, pietricelele se rostogolesc însufleţite de o subită ardoare gravitaţională, se iau la întrecere, sar unele peste celelalte, animate de o dorinţă pătimaşă de a ajunge cât mai repede, cât mai jos. În precipitarea lor, ele deşteaptă sonorităţi de alunecare, hârşâială, susur, murmur, niciunde auzit în laboratoarele naturii unde, de obicei, se plămădesc alte sunete: şuier de vânt, fâşâit de valuri, urlete de cascade, clipocit de ape molcome.
La cea mai mică ploaie, marea pâlnie se pune în mişcare. Şi ca o adevărată pâlnie, adună cu sârg toate pietricelele dislocate şi toate picăturile de apă, purtându-le în locul geometric al oricărei astfel de forme, scurgerea centrală. Acolo evenimentele devin dramatice, căci totul se învolbură, se vânzoleşte, susurul se transformă în vâjâială, în urlet şi forţa nestăvilită a apei o ia razna pe vale în jos, târând cu ea tot măcinişul. Aşa sunt dezlănţuite uriaşele energii zăgăzuite în apă şi gravitaţie, care duc la modelarea suprafeţei terestre prin eroziune. Dar aceasta se întâmplă acolo jos, unde apa este deja prinsă în chingile unei albii calcaroase, din care nu mai poate evada şi-i rămâne doar o singură cale, de a se adânci şi a ferăstrui adânc în jos. Aici, însă, sus, în marea pâlnie a Gropii Ruginoase, asistăm de fapt la procesele primare, unde apa neadunată şiroieşte liberă şi atacă versantul pe toată întinderea sa, diminuându-i panta. este o lucrare neînsemnată la scara detaliului, dar grandioasă prin spectacolul pe care-l creează şi mai ales prin consecinţele-i covârşitoare. Şi, deşi suntem obişnuiţi să nu judecăm devenirea geologică la scara timpului uman, ci al anilor cu cel puţin şase cifre, de data aceasta avem un fel de control riguros. Hărţile topografice de la sfârşitul sec. al XIX-lea marcau o mică depresiune de mai puţin de 200 m diametru. Apoi cele din anii '30 ai secolului al XX-lea o excavaţie ceva mai mare, pentru a avea acum în faţa ochilor imensa ravinare de aproape un kilometru. Ceasornicul cu care se măsoară destrămarea feţei pământului are aici un mers accelerat. De altfel, falnicii molizi prăvăliţi pe buza prăpastiei, tot mereu alţii, arată cât de repede se scurge aici timpul geologic. Şi însuşi mecanismul este vizibil chiar sub picioarele noastre, căci observăm crăpături adânci, în lungul cărora se vor despica felii de mal pentr a se prăvăli. Şi astfel, groapa tot "avansează" înapoi, regresiv, mâncând din terenul ferm şi cuminte pentru a-l târî în adânc şi a-l transforma în moloz. Putem chiar întrezări faptul că odată, de data aceasta poate totuşi la scara geologică, marginea pâlniei va ajunge până la nivelul şoselei din care a pornit şi vom privi direct din automobil în adânc.
Dar poate atunci nu va mai fi nici şosea, nici automobil!
Înainte de a părăsi acest instructiv, dar grandios atelier al naturii, să mai urmărim o clipă destinul a ceea ce a fost cândva tărie. Roca dură, preparată încă pe panta Gropii în pietricele, este măcinată mai departe de marea moară care este eroziunea. Ajunge nisip, apoi mâl, de nu mai are în substanţa sa pulverizată decât un singur raport cu esenţa primară, culoarea. Aşa se face ca pe făgaşul Văii Seci, cu care se continuă în jos Groapa Ruginoasă, să fie pături groase de măciniş roşu-galben, fin, ce călătoreşte mai departe, în următoarea matcă captatoare, Valea Galbena, cu nume venind tocmai din îndepărtata sursă. Dar şi mai încolo, în Crişul Pietros, în care ajunge Galbena, patul văii este tot galben. Chiar dacă apa se limpezeşte, ajunge o ploaie mai puternică şi întregul mecanism se pune în mişcare. Apa de şiroire macină rocile, iar substanţa pulverizată este târâtă, ducând până departe în câmpie mesajul pateticei lupte dintre piatra tare şi plăpânda picătură de apă.
























vineri, 12 iunie 2009

Sediul AAFR inaugurat la Oradea

Asociaţia Artiştilor Fotografi din România are de ieri un nou sediu, la Oradea, în cadrul Palatului Vulturul Negru.

Noul sediu administrativ al Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România (AAFR), din cadrul Palatului "Vulturul Negru" din Oradea, a fost inaugurat ieri, 11 iunie. La înfiinţarea Asociaţiei naţionale, în anul 1956, primul sediu a fost în Casa Presei Libere din Bucureşti, după care, în anul 1960, aceasta s-a mutat într-o clădire de patrimoniu, din centrul Capitalei, la parterul Palatului "Universul".

Aici a fost amenajată o Bibliotecă şi o Galerie permanentă de artă fotografică (singura de acest fel din România), în care lunar au fost organizate diferite expoziţii cu lucrări ale unor artişti fotografi din ţară şi din străinătate. După evenimentele din anul 1989, Palatul "Universul" a fost retrocedat proprietarilor, astfel, în scurt timp, sediul AAFR a fost evacuat şi mutat la Muzeul Sticlelor, din Calea Victoriei. Întrucât această clădire a intrat în reparaţie capitală, în lipsa unei alternative, sediul AAFR a fost desfiinţat, bunurile Asociaţiei fiind mutate la sediul Facultăţii Naţionale de Arte din Capitală. După reorganizarea AAFR (vara anului 2007), prin bunăvoinţa Clubului Fotografic "Nufărul" din Oradea, care a fost de acord să renunţe la unul dintre spaţiile închiriate în favoarea Asociaţiei naţionale, sediul administrativ a fost mutat în Palatul "Vulturul Negru" din Oradea. În acest context, pentru prima dată în istoria Asociaţiei naţionale, a fost încheiat un Contract legal de închiriere a unui spaţiu de 12,40 mp, cu sprijinul Primăriei Oradea, în care a fost amenajat un birou multifuncţional. Noul spaţiu, amenajat cu forţe financiare proprii, cu sprijinul preşedintelui AAFR şi al unor membri creatori din Oradea, dispune de 47 de rafturi speciale de mobilier, care va permite depozitarea bibliotecii, portofoliilor şi arhivei, pe o suprafaţă verticală de 18 mp.

Asociaţia Artiştilor Fotografi din România se poate mândri aşadar că, după 52 de ani de existenţă, dispune de un sediu administrativ ultracentral, pentru care există un contract de închiriere legal cu Administraţia Imobiliară Oradea, unde fiecare membru creator, viitor membru AAFR şi nu numai, este oricând binevenit. (sursa: Crişana)

Nu bine se făcu mutarea şi inaugurarea, că şi apăru scandalul... se simte în aer miros de obiective şi body-uri aruncate şi sfărâmate în capetele combatanţilor în numele artei fotografice...

joi, 11 iunie 2009

Sunetul muzicii, sunetul naturii


Faţa 2:
-La cireşul retezat
-Asta e poteca mea
-Omul cât trăieşte-n lume
-De-ar fi şi neica pe-aici
-Cine trece pe islaz
-Fă-mi, măicuţa mea, o salbă

Orchestra George Vancu
Voce: Irina Loghin












-Colo-n vale la pârâu
-Mândra care-mi place

Orchestra de muzică populară a Radioteleviziunii
Dirijor George Vancu
Voce: Dumitru Sopon



Nu mă-ntrebaţi cum au ajuns discurile alea de vinil prin copaci sau aruncate prin desişuri... or fi fost nişte lucrători forestieri mai melomani la lucru în parchetul respectiv :)) şi ce... nu aţi mai auzit de TAF full-option cu picap? (să fi fost unu Tesla sau Technics? :)) ) Ce fain merge Irina Loghin sau Dumitru Sopon pe fundalul relaxant cu zumzet de drujbă şi şoapte masculin gângurite... Caaaadeeeeeeeee! Dă-te, bă, că cade!
... că tot vorbeam mai demult de pădure şi de tehnologiile altora în comparaţie cu a noastră... degeaba, dom'le, nu ştiu străinii să lucreze cu plăcere la pădure...
Oricum, eu m-am bucurat foarte mult după ce am reuşit cu ajutorul tele-ului din dotare să descifrez playlist-ul de pe faţa 2 a discului... chiar mi-am zis... uite, frate, folclorul tradiţional nu a murit încă... e doar... în copac... şi copacul...
Probabil că după piese ca La cireşul retezat sau Asta e poteca mea, ascuţitul lanţului drujbei sau manevratul troliului de la TAF se face muult mai uşor...





Pe cărări de munte (III) - în sfârşit, la Cascada Vârciorog



















Pe cărări de munte (II) - Valea Vârciorog






În drum spre cascadă, nu se putea să nu zăboveşti puţin, din loc în loc...
Şi cum se întâmplă adeseori, călătoria în sine se dovedeşte a fi cel puţin la fel de interesantă şi captivantă ca şi destinaţia finală...



















mai este puţin şi ajungem la cascadă...