marți, 23 februarie 2010

Petarde? Nu-i bai... Se rezolvă cu softu'

Ce se întâmplă dacă eşti fotograf jalnic şi tragi petarde după petarde? Una din variante este să te faci matematician şi să concepi un soft bazat pe tot felul de algoritmi care să facă din petardele tale fotografii profi...
La asta s-or fi gândit şi Daniel Cohen-Or şi Lior Wolf de la Universitatea din Tel-Aviv şi alţi colegi de la Universitatea Zhejiang din Hangzhou... Softul identifică punctele-forte ale unei fotografii, pe baza culorilor şi formelor şi face corecţiile necesare (crop, mutări şi redimensionări). Şi dacă e aşa cum spun ei, că viitoarele versiuni de Photoshop vor include - mai mult ca sigur - asemenea softuri, atunci... Vivat fotatu'!
Noa, m-am luat cu vorba şi era să uit şi docomentu de la care am pornit... Articolul din New Scientist pe care l-am găsit on-line aici.
Şi ca treaba supeeerbă să nu se termine aici, un membru din respectiva echipă de matematicieni-fotografi a mai conceput o chestie, la fel de apetisantă din punct de vedere fotografic, The Beauty Machine... Eu îl suspectez pe creatorul maşinii de frumuseţe că a avut nevoie pentru uz personal de aşa ceva şi a zis dacă tot i-a reuşit, să dea şi la alţii...


luni, 22 februarie 2010

A citi, citire; a face, ... (a)facere

Cam greu început de săptămână...
Oricum, interesant punctul de vedere al articolului găsit aici, în "Observatorul Cultural".

Bifurcaţii. Criza cărţii: o ipoteză de lucru

Autor: Liviu Ornea

De ceva vreme încoace nu mai contenesc citind despre marile nenorociri care se abat asupra presei scrise şi a editurilor. Mor ziarele, mor editurile, nu se mai cumpără cărţi, concurenţa internetului ne omoară. E jale. Se caută cauzele, se propun soluţii. Fel de fel. Mergînd de la „nişare“ pînă la scăderea preţului ziarelor, pentru a contracara foile distribuite gratuit, sau la utilizarea inteligentă a concurenţei, adică a Internetului şi chiar a filmului, în cazul cărţilor, cum explicau doct, pe capital.ro, mai mulţi specialişti, printre care „teoreticianul“ Bogdan Ghiu (eu îl ştiam de poet, traducător, eseist). Cică scriitorii trebuie puşi la muncă, să participe la „întîlniri cu cititorii, conferinţe sau evenimente mondene, să îşi creeze strategii de imagine sau să injecteze constant conţinut în extensiile online ale cărţilor“. Doamne, fereşte-ne! Scriitorii trebuie să scrie bine, atît. Treaba lor e să scrie, a mea să-i citesc. Eu vreau să-l citesc pe Philip Roth, nu să stau la şuete cu el (mă rog, n-am nimic împotrivă, dar n-are legătură cu cititul). Nu mă interesează nici cum arată, nici ce păreri are despre cărţile lui sau despre altceva. Dacă are ceva păreri, le va aşterne în scris şi eu am să le citesc într-o carte sau într-o revistă. De ce să mă întîlnesc cu el la un eveniment monden? Sînt convins că foarte multă lume vrea să socializeze (parcă aşa se spune acum) cu Mihaela Rădulescu, scriitoarea-divă sau invers, dar de ce ar trebui ca scriitorii să adopte modelul?
Chiar, de ce ar trebui lansată o carte precum un vapor? Nu e suficient să stea cuminte pe masa cu noutăţi din librărie şi să fie anunţată în media şi pe site-ul editurii? De ce să transformăm pînă şi lectura – o plăcere, totuşi, intimă –, în spectacol, de multe ori kitsch? De ce să nu ne opunem „trendului“? Şi ce înseamnă „extensie on-line“ a cărţii? Cartea e un obiect încheiat, nu poate avea extensii naturale. Andra Matzal, de la Editura Art, merge şi mai departe: „Colaborările-hibrid îşi arată deja potenţialul pe o piaţă dezvoltată, iar modelul Harry Potter este verificat. După cartea ambalată bine cu marketing cît cuprinde, urmează filmul, un blockbuster cu o coloană sonoră de zile mari, special compusă. Evident, urmează toate produsele de tip suvenire, jocuri etc.“ Ce bine! Abia aştept să-l văd pe Soljeniţîn „marketizat“ aşa. Întîi un film prost după o carte bună, apoi niscai suvenire din Gulag, un puzzle cu peisaje siberiene. Asta ca să nu mai spun ce gadgeturi minunate s-ar putea face în prelungirea cărţilor lui Roth. Sau poate nu despre Soljeniţîn sau Roth e vorba? Poate nu despre literatură discutăm, ci despre carte = scriere cu un anumit subiect, tipărită şi legată sau broşată în volum (DEX), carte de bucate, de exemplu, sau cartea Harry Potter. Dar de ce ar fi interesată selecta Editură Art de genul Harry Potter? După Harold Bloom (Wall Street Journal, 7.11.2000), ar cam fi o contradicţie în termeni. Sau poate şi numele editurii, pe cale să devină brand, e tot doar o chestie de ambalaj, de marketing.
E ceva louche în toată discuţia asta, mult gunoi sub preş. Chiar nimeni nu se gîndeşte că e şi o criză de supraproducţie? Nu s-o fi ajuns la impas şi pentru că sînt prea multe ziare şi prea multe cărţi şi prea multe edituri? Poate că nu e nevoie de atîtea ziare. Poate că ele nu mai răspund unei nevoi (de informare, de cultură, de divertisment) pentru satisfacerea căreia fuseseră gîndite la început. Poate că sînt prea mulţi ziarişti, majoritatea nechemaţi, lipsiţi de cultură, lipsiţi de vreo formaţie solidă în vreun domeniu, oameni care nu cunosc limba, sînt certaţi cu gramatica şi cu logica, scriu prost şi după ureche, oameni care umplu degeaba redacţiile. Poate că, de fapt, nu e nici un păcat dacă aceşti oameni se vor reprofila. La fel, poate că se scriu prea multe cărţi. Prea mulţi se vor scriitori, prea mulţi ard de nerăbdare să-şi publice memoriile, prea mulţi cred că tot ce-au făcut, mîncat, visat ei e de o importanţă vitală pentru omenire. Şi sînt încurajaţi, pentru că editurile s-au transformat în nişte business-uri (că, dacă spunem „afaceri“, nu dă bine pe capital.ro) ca oricare altele care trebuie să-şi tot mărească profitul. Dacă editurile ar fi mai selective, dacă ar publica mult mai puţine titluri şi i-ar lăsa pe veleitari să umple spaţiul virtual pe speze proprii, dacă n-ar mai traduce pe bandă orice, dacă n-ar mai folosi traducători care n-au habar nici de limba din care traduc, nici de cea în care traduc, poate nu ar mai avea atîtea probleme cu difuzarea – pentru că ar avea mai puţin de difuzat – şi nu ar mai chema scriitorii la chermeze mondene ca să-şi vîndă „marfa“.
Nu altceva se întîmplă în ştiinţă. Toată nebunia asta cu evaluarea şi ierarhizarea revistelor ştiinţifice, a cercetătorilor, a universităţilor şi institutelor e, cred eu, şi urmarea inflaţiei de cercetători. Prea mulţi semeni ai noştri vor, şi nu toţi pot, să fie cercetători, iar societatea nu-şi permite să-i susţină – prin salarii şi fonduri de cercetare – pe toţi. Dar cum despre planificare, vorba bancului, nici nu mai poate fi vorba, ne ascundem după deget şi ierarhizăm la nesfîrşit. Nimeni nu iese din sistem, e loc pentru toată lumea, dar unii ar trebui să ia mai puţini bani. Oare cît va trece pînă se vor închide şi universităţile proaste, precum ziarele?


miercuri, 17 februarie 2010

Jumpology :D




Nu m-am putut abţine să nu fac o paralelă mentală între celebra Jump Book a lui Phillipe Halsman şi nu mai puţin haioasele cadre ale colegului Papuaş, cu personagii (e drept, nu la fel de celebre ca ale lui Halsman) surprinse în procesul ţopăirii...
E de ajuns să hoinăriţi prin bârlogul papuaşian şi, începând cu frontispiciul sau continuând printre portrete sau note de călătorie, veţi găsi o colecţie întreagă de fotografii săltăreţe :)
Curat pasiune, monşer!
Aşadar... când zice el "Sari!!!"... răspunsul nu poate fi decât unul singur: "Cât de sus?" :D

luni, 15 februarie 2010

chill... out





văpaia obrajilor nu a fost de ajuns pentru a topi toată zăpada...
(loc vacant pentru un portret...)

duminică, 14 februarie 2010

Yearning... Jacul Românesc








O duminică după-amiaza petrecută într-o linişte aparte, într-un loc special, împreună cu Papuashu... Departe de beneficiile traiului cotidian, de oboseala fizică sau de hopurile vieţii. Ce plăcere mai mare poate să existe decât întâlnirea cu prieteni dragi şi planificarea ad-hoc a unei vizite-surpriză făcută părinţilor...? Plăcerea revederii neştiute, dar intuite, revenirea în aceste locuri dragi... toate astea fac să pălească acele calcule mizere precum consumul de carburant necesar drumului dus-întors sau oboseala acumulată...
O inexplicabilă reîncărcare a energiei vitale...

sâmbătă, 13 februarie 2010

Counting (lost) childhood...






Ce satisfacţie mai deosebită îţi poate oferi întâlnirea cu nişte chipuri de copii care te privesc sfios, cu nişte ochi licărinzi şi plini de viaţă, în ciuda mizeriei materiale în care trăiesc...
Recent, am ajuns într-un sat rătăcit printre dealuri, la o familie numeroasă ce îşi duce viaţa în nişte condiţii greu de închipuit... Cu toate acestea, am reuşit să trăiesc, în compania copiilor din acea locuinţă sărăcăcioasă, nişte stări cu totul şi cu totul speciale, imposibil de explicat şi de trăit la oraş, de exemplu, printre copiii de bani gata şi răsfăţaţi până la suprasaturare...
De cum am intrat pe poarta casei, încercând să mă folosesc de ultimele pete de zăpadă pentru a ocoli cât de cât noroiul omniprezent, am fost luat în primire cu bineţe de pater familias care se chinuia să pornească o drujbă, în fundul curţii... Apoi am fost invitat să intru în casă... Şi, cu o aplecare smerită, am păşit în interiorul locuinţei sărăcăcioase, cu tavan foarte jos, derutat oarecum de lumina lividă a becului ce atârna la semi-înălţime... Până ce ochiul avea să mi se acomodeze cu lumina aceea, am fost izbit în plin de o căldură năucitoare venită dinspre soba ce parcă stătea să se dezintegreze... Pe sub polarul purtat, simţeam cum curg apele pe mine în jos... Abia am apucat să o salut pe buna ce stătea lângă soba încinsă şi să observ câteva perechi de ochişori curioşi, dar în acelaşi timp foarte timizi care mă urmăreau cum am dat jos din spate rucsacul foto şi cum mi-am şters sudoarea abundentă de pe frunte...
Este fascinant cum poţi intra în vorbă şi în joacă cu nişte copii pe care îi întâlneşti pentru prima oară în viaţă, oferindu-le la schimb pentru privirile ştrengăreţe şi pentru poveştile spuse o cutie cu dulciuri...
O foarte dulce dare şi luare de mită, ca un început al unei frumoase prietenii... Şi până ce am apucat să îmi mai revin, să îmi mai trag sufletul, în căldura aceea năucitoare şi să scot aparatul foto din rucsac, ne-am şi împrietenit, arătându-le ce ştie să facă chestia aia ciudată pe care eu o ţineam la ochi şi care mai şi fulgera pe deasupra... Nu au tresărit copiii, decât la primele 2-3 flashuri; după aceea, a început să le placă; pozau dezinvolţi, spunându-mi chiar cum să le fac poze :), în ciuda insistenţelor bunicii sau a mamei care îi luau la rost, atenţionându-i să stea frumos la poze :D (lucru pe care, împreună cu copiii, îl sabotam sistematic, din priviri); nici ei, nici eu nu aveam de gând să facem nişte poze din alea scorţoase... noi voiam doar să ne simţim bine, aşa cum ştiam cel mai bine...
Şi totuşi... din spatele ochilor aceia licărinzi şi a zâmbetelor ştrengăreţe răzbate imaginea unei copilării grele... material vorbind... O copilărie a unor prichindei parcă maturizaţi mult prea devreme...
Partea bună a lucrurilor e că nişte oameni în adevăratul sens al cuvântului au găsit resursele necesare pentru a ajuta această familie să poată oferi copiilor aceştia o viaţă mai bună...
Sper să-i placă piticului Florin cum a ieşit în poze :D














joi, 4 februarie 2010

Extreme Ice Survey - documentând topirea gheţurilor...


Şi dacă tot ne-am luat cu time-lapse, atunci să continuăm...
Acum ceva vreme (prin iunie, anul trecut), am urmărit un documentar extrem de interesant - şi alarmant totodată - în legătură cu încălzirea globală şi efectele acesteia asupra mediului, a calotei glaciare şi a ţinuturilor îngheţate, în general. Şi atunci m-am apucat să scriu aceste rânduri, dar care din păcate, până acum au rămas în draft...Azi le-a venit rândul... Nu o fi caniculă ca vara, e frig afară şi ne ninge, dar asta e...
OK, veţi spune că m-am apucat şi eu de vărsat lacrimi de crocodil pentru o chestie care e tare departe de noi şi de viaţa noastră de zi cu zi... de topirea gheţurilor ne arde nouă ?- ar putea unii spune, ridicând din sprâncene - când suntem până-n gât în ditamai criza asta omniprezentă... Dar poate că vine o vreme când ajungi la un stadiu când mai şi ridici ochii din pământ, când mai încerci să vezi şi altceva decât mizeriile traiului individual şi general, ternul măruntei existenţe zilnice şi când faci ceva, cumva să îţi îndrepţi coloana gârbovită de atâta pesimism, angoasă, sictir şi indiferenţă...
Da, cum să îţi mai pese că se topesc gheţurile din cauza încălzirii globale, când tu nu mai ai un serviciu, când totul se năruie în jurul tău, când...
Şi totuşi... unde am ajunge dacă nu ne-ar mai păsa şi de alte cele...
Coborând din turnul de fildeş al filozofiilor, documentarul amintit prezenta munca echipei Extreme Ice Survey, care reprezintă cea mai extinsă cercetare asupra gheţarilor, folosind pentru documentare camere foto şi video şi ilustrând într-un mod surprinzător şi fără echivoc ceea ce se întâmplă cu gheţurile acestea, din Groenlanda sau Islanda până în Alaska sau Bolivia...






Aici sau aici mai puteţi vedea din fotografiile şi filmuleţele realizate cu time-lapse de către echipa EIS.

Suzanne Bird - un nume parcă predestinat fotografiei de animale...

Recent, am descoperit portofoliul acestei fotografe canadiene - Suzanne Bird - cunoscută şi sub titulatura "Ottawa's Urban Dog Photog" şi am fost instantaneu şi irecuperabil cucerit de feeria fotografiilor sale, mai ales cele cu animăluţe (nu că celelalte nu ar fi la fel de faine...).


Având în spate un deceniu de muncă serioasă în fotojurnalism, Suzanne Bird este dedicată atât domeniului animal lifestyle photography - D(bl)OG - cât şi vieţii cotidiene. Şi reuşeşte să surprindă excelent sentimentele şi emoţiile (animale sau umane) în fotografii de o sensibilitate şi de o atmosferă cu totul aparte...

Arca Suzannei Bird are mult mai multe animăluţe, dar vă las pe voi să vizitaţi linkurile. Sper să vă placă :)

miercuri, 3 februarie 2010

Abscisa şi ordonata fotografului...





Ca bloghist, se pare că vine un moment, în viaţa fiecăruia, în care ne întrebăm şi rememorăm momentul ce a dus la înfiinţarea unui blog, la primul articol scris, la ce ne-a determinat să începem şi apoi la ce ne-a motivat să continuăm...
Nu că astea toate ar avea vreo legătură cu motivul pentru care aberez io aici... Dar pur şi simplu, primul meu post din acest blog se leagă oarecum de graficul următor.


(sursa)

Aţi şi început să vă căutaţi poziţia în grafic? :))

marți, 2 februarie 2010

Poliţia Comunitară Oradea descinde la... bibliotecă :D




Vinerea trecută, la un moment dat, vânzoleală mare în curtea instituţiei de cultură bihorene... Duba poliţiei comunitare şi o grămadă de poliţişti... Noa, tulai! Am crezut că-i ceva bai... Biblioteca a fost luată cu asalt de trupele (sau trupurile? june, de altfel, ale) poliţiei comunitare Oradea.
M-am mai liniştit când am aflat că se aflau, de fapt, în misiune... de culturalizare prin lectură :D
La un semn, au executat ordonat şi întocmai ordinul primit, de a se deplasa la biblioteca judeţeană pentru a mai pune şi ei mâna pe-o carte (alta decât regulamentele specifice sau procesele verbale de constatare a contravenţiilor...)
Nu importă aici titlurile cărţilor împrumutate, dar mi se pare puţin cam forţată ideea aceasta, de a aduce în mod instituţionalizat şi obligatoriu, ca sarcină şi ordin de serviciu poliţiştii la bibliotecă... Asta nu face decât să le mai scadă (cel puţin în ochii mei) prestigiul ca instituţie. Din contră, dacă i-ar fi îndemnat omeneşte pe poliţişti şi nu ca ordin de serviciu să mai treacă şi ei pe la bibliotecă după câte-o carte, (lucru pe care cred că îl şi fac unii din ei, din proprie iniţiativă) poate că nu aş fi ajuns să asociez aeastă acţiune a poliţiei comunitare din Oradea cu un banc pe care l-am auzit mai demult, în care tot aşa, şeful miliţiei a dat ordin ca a doua zi, toţi miliţienii să se prezinte la serviciu frumos îmbrăcaţi şi pregătiţi de mers la... Operă... la spectacolul "Lacul lebedelor"... Toate bune şi frumoase, dar a doua zi, toţi miliţienii s-au prezentat pregătiţi cu... undiţe :D
Şi totuşi se citeşte...

luni, 1 februarie 2010

Din ciclul "el major şi ea... minoră"...

Vă prezentez - via Papuaş & Miţă - o frumoasă poveste de amor corporatist-fotografic...

Dar nu înainte de poezia lui Topârceanu:

Toamna în parc


Cad grăbite pe aleea
Parcului cu flori albastre
Frunze moarte, vorba ceea,
Ca iluziile noastre.

Prin lumina estompată
De mătasa unui nor,
Visătoare trece-o fată
C-un plutonier-major.

Rumen de timiditate
El se uită-n jos posac.
Ea striveşte foi uscate
Sub pantofii mici de lac.

Şi-ntr-o fină discordanţă
Cu priveliştea sonoră,
Merg aşa, cam la distanţă,
El major şi ea minoră...

Nu că ar suporta comparaţie cu ceea ce urmează, dar la astă poezie m-a dus gândul în prima secundă...



... astea-s versurile...

This is a story from not long ago
about a boy and a girl who fell in love like whoa
but there was a problem I didn't count on
the fact I was a Canon and she was a Nikon

The photo community was too far gone
they couldnt appreciate what we had goin' on
we had similar features, made similar pictures
we really weren't that different but they still couldn't see

I auto focused on her sexy body
buttons to push didn't know where to get started
I never thought I'd fall for a D200
but she was so hot, she was all that I wanted

[Chorus]
My 1DS mark III
felt more complete
when we were together she said my shots were so unique

But soon you'll see
we could never be
like Romeo and Juliette
our families disagreed

Ohh Ahh Polish my lens girl
oooahh polish my lens girl
ohh-ahh polish my lens girl
dont leave a thumb print on that lense girl

The two sides always at war
all across the message boards
Dpchallenge what the fuck yo
they could never let go
of the hate no thats for 'sho
the Nikon gang whooped my ass and made me go

The 70-200 in my pants wouldnt fit inside her Nikon body
made me wear a UV-filter, which I'm against, but shes my shawtay
Mount her on my tripod and screw her on and off and on again
make her take my picture and say I'm the best thats ever been

[Chorus]

Cause I'm a Canon gangsta and your a Nikon shawtay
I wanna take a picture of that rockin bootay

We couldnt keep the act up we just had to face the facts
but hey look on the bright side at least we're not a Pentax


addenda tardivă:
Şi dacă tot e rezbel, atunci să fie! Noroc că s-a scris articolul acesta, că altfel nu ştiam ce ne facem, fără răspuns la dilema asta intercorporatistă... Şi vorba aia... la aşa articol, aşa comentarii :) Dixtraţi-vă şi voi!
Link