.jpg)
Alt articol, FORMULA AS, Nr. 514/2002
România Necunoscută
Jacu Românesc nu vrea să moară.
- "Buna ziua. Aici e capatul lumii?"
"Cum asa? Aici e inima Romaniei! Centrul pamantului romanesc!" -
Judetul Mures. Alerg pe sosele spre Sovata, printre sate cu nume stranii: Fantanele, Sangiorgiul de Padure, Trei Sate, Ghindari. Traduse in ungureste, ele suna inca si mai straniu: Hrmasfalu, Makfalva... Sunt venit pentru a adulmeca cu delicatete pulsul relatiilor dintre romanii-romani si romanii-maghiari. Excelent. Descopar ca exista o ruptura, o fractura intre oamenii de jos si "banditii de la Bucuresti", cum spun ei. "Aia-i politica, aici e viata", imi spune un taran ungur din Kibed, "nu se-ating intre ele". Apoi, cineva caruia Dumnezeu ii sufla din cand in cand in ureche imi spune la telefon un nume cu sonoritate ciudata: "Jacu Romanesc". Alerg din nou pe sosele, apoi pe niste drumuri desfundate, spre munti, traversez din nou sate unguresti pierdute de lume, cu oameni prietenosi, dar care, din nefericire, nu vorbesc romaneste: Szkellyszlls (adica salasurile lui Szkelly), Szkellyvecke, Magyarjszakod (adica Jacodu maghiaresc). In cele din urma, la capatul drumului, printre dealuri minunate, imi gasesc destinatia: Jacu Romanesc. 81 de case stravechi, parasite, cu obloanele cazute ca niste pleoape triste. Numai noua familii de romani au mai ramas. In mijlocul satului a fost o biserica, parasita si ea. Sfantul Nicolae din ceruri a decis ca acest loc sa nu se piarda insa, si atunci a facut ca aici sa apara o manastire. Intru cotropit de tristetea acestui loc al ratacirii, in care duhul singuratatii si-a facut salas. Dau cu ochii de un tip mandru, cu barba de arhimandrit, cu haine civile, care repara un topor. "Buna ziua", spun, el ridica ochii bucuros sa auda limba romana. "Aici e capatul lumii?", intreb. "Aici e inima Romaniei", zice serios. "Cum asa?" "Uitati-va pe harta", raspunde. "E centrul pamantului romanesc." Aceasta a fost intrarea mea in Enclava romaneasca de la Jacu.
Taramul Sfantului Nicolae
"Sfantul Nicolae te-a trimis", spune omul cand afla de unde sunt, in timp ce eu privesc imprejur la biserica in constructie, la clopotnita, la cladirile abia ridicate si la zidurile din piatra. "Nimic nu e-ntamplator, nu ai venit degeaba si, intr-un fel, te asteptam", mai spune fratele, despre care aveam sa aflu ca e moldovean, ca il cheama Liviu si, mai mult decat atat, Lebada. "Cum... Lebada?" "Uite-asa", zice el, Liviu Lebada. Are parul lung si carunt, o barba impresionanta, o forta care razbate la fiecare gest.
Manastirea se afla la piciorul unui deal, in umbra unor copaci seculari, printre stupi de albine, de jur imprejur sunt maguri inalte si verzi, si pasuni, si mai ales case pe punctul de a se darama. Reporterul priveste ratacit aceste singuratati ciudate, aceasta stranie vegetatie salbaticita, aceste drumuri napadite de ierburi, fratele Lebada explica puterea pe care Sfantul Nicolae o are asupra acestui taram ce traieste in afara timpului si in afara realitatii. "Biserica", zice el, "poarta hramul Sf. Nicolae, el este ocrotitorul acestui loc ce va renaste, el este cel care te-a adus aici si cel care ne apara, Sf. Nicolae are planurile lui, nu trebuie decat sa te lasi in voia lucrurilor si sa lasi aceste lucruri sa se intample." Fara indoiala ca omul acesta, fratele Lebada, are ceva special, ca si locul acesta, ca si vantul subtire care ne invaluie, ca si vascul stapanitor al batranilor copaci, planta magica pe care el o cunoaste atat de bine. El este un fel de vraci, un cunoscator al plantelor si leacurilor, dar... asta e o alta poveste.
Ne plimbam. Lebada ma tine de cot, in timp ce povesteste istoria acestui loc aproape in soapta, ca si cum ar fi vorba despre un mare secret, despre o taina ce nu se cade s-o spui cu voce tare. Imi spune despre Antim, staretul plecat poate pentru totdeauna, descalecatorul, omul care a... facut acest loc. Imi arata pictura proaspata din interior, facuta de doi studenti din Cluj, o pictura superba, imi explica tragedia tulburatoare a acestui sat, singurul sat romanesc ratacit intr-o mare maghiara, si drama parasirii sale de catre romani. "Unde sunt romanii?", intreb. "Au plecat cu timpul", zice fratele Lebada, cu o tristete in glas si cu un suras in coltul gurii, "acum noi suntem romanii Jacului Romanesc, da, noi suntem cu toti romani. Sfantul Nicolae a facut in asa fel incat cei care suntem aici sa fim foarte... romani." E singurul lacas ortodox pe o raza de o suta de kilometri, iar manastirea pare ca se afla in centrul geometric al spatiului romanesc, ca o inima in mijlocul unui trup, ca un centru de forta, ca o... "Intelegi?", zice. "Da", zic, "o inima parasita, un centru de forta de care nu-i mai pasa nimanui."
Paraliticul care a inceput sa umble
Aveam sa discut ore in sir cu fratele Lebada, aveam sa ma intorc a doua zi pentru a o lua de la capat, aveam sa ma minunez de seninatatea cu care omul acesta vorbeste despre miracole si despre destin. Aveam sa-i cunosc si pe ceilalti monahi ai acestei manastiri asupra careia, fara nici o indoiala, respira o putere de dincolo de noi. Fiecare dintre acesti monahi are o poveste care merita spusa, fiecare dintre ei este un personaj despre care s-ar putea face un film sau scrie o carte. Pentru moment, ramanem insa in adancurile povestii lui Lebada, in timp ce pe o fereastra ies valuri de fum, semn ca fratele Daniel pregateste mancarea, in timp ce parintele Gavrila cel nevazut munceste pe undeva, in timp ce un alt personaj, Ava Nectarie, se indreapta spre noi, venind pe jos de la scoala de cantareti bisericesti de la Alba-Iulia. Ne plimbam pe stradutele acestui sat, ce pare ucis de o covarsitoare tristete, printre ziduri crapate, printre obloane care se zbat bland in bataia vantului de primavara. Lebada imi povesteste despre vremuri de demult, cand era lider sindical pe la Brasov, el este moldovean (spune asta cu o neascunsa mandrie), cum a participat la nu stiu ce sedinte importante pe la Bucuresti..., dar... ce mai conteaza... In 27 septembrie 1992 a paralizat de la brau in jos. Cum asa? Uite-asa, pur si simplu, fara nici un motiv pe care oamenii sa-l poata intelege, a fost cu siguranta un plan divin, pentru ca el sa-si poata gasi calea. Reporterul baga de seama ca Lebada are ochii verzi. "M-am rugat 7 zile si 7 nopti la Fecioara Maria", zice Lebada, "ma taram doar pe coate si in a opta zi eram pe picioarele mele." Tacere. Ma priveste. Duhul Sfantului Nicolae se lasa greu peste noi.
Si? Si el a stiut atunci ca viata sa se va schimba, a stiut ca are ceva de facut, a simtit ca... In anii ce au urmat, a facut pelerinaje pe la manastiri, a umblat mult si incercarile au fost grele. Celalalt, cel fara nume, nefartatul, necuratul, l-a incercat de multe ori, l-a ispitit, pentru ca stia ca Lebada se rupe de la el si se duce spre Dumnezeu, l-a chinuit teribil. Lebada insa se ruga fierbinte, in genunchi, apele curgeau pe el, corpul il durea din toate incheieturile. "Stii", spune Lebada, "oamenii cred ca astea sunt istorii, povesti, parabole. Nu e adevarat. Chinurile sunt fizice si foarte greu de suportat, simti ca te dor oasele in interior, ca ti se smulge carnea de pe tine, e o tortura adevarata, clara, e o lupta pe viata si pe moarte, care te epuizeaza, te secatuieste de puteri, totul este sa nu renunti, sa nu te lasi batut, sa te rogi si sa te rogi cu credinta absoluta ca nimic nu ti se poate intampla. Lucrurile acestea exista", spune el. Privesc ghemele groase de vasc din arborii batrani - iarba vrajitoarelor. "A durat 5 zile si 5 nopti lupta, si in cele din urma am izbandit. Dupa asta, m-am spovedit si m-am impartasit si am plecat la Frasinei, la manastire. Era in 1994. Am fost pe la manastirile din toata tara si la nici una n-am ramas definitiv, numai aici. Cand am ajuns la Sfantul Nicolae de la Jacu Romanesc, am stiut ca e capatul drumului."
Profetiile parintelui Nicodim
Reporterul bate la pas intinsele, straniile pamanturi ale acestui sat din afara timpului, dealurile paradisiace ale acestei inimi uitate a pamantului romanesc, in dreapta sa se afla mereu fratele Lebada al marilor incercari, in stanga se afla fratele Daniel, tanar, puternic, surazator, pasionat de filosofie, de istoria romanilor, insetat de fapte mari in slujba unui neam care nu mai pune astazi mare pret pe asemenea lucruri. Deasupra este cerul din care Sfantul Nicolae supravegheaza toate acestea. Fratele Daniel este si el roman moldovean, fratele Daniel a gatit astazi parjoale din urzici, pe catelul manastirii il cheama, desigur, Grivei si desigur ca se tine dupa noi, cu pas vesel. Am fost sa vedem grajdul in care acum trei zile s-a petrecut ultimul miracol al acestui loc, vitelusa Miruna, numita asa pentru ca s-a nascut intr-o miercuri. Am fost sa vedem casa ciudata de dincolo de podul de lemn, in care pana acum ceva vreme a stat pustnicul Nicodim, mort la 94 de ani. Pustnicul acesta a facut 30 de ani de nevointa in munti, pentru ca apoi sa vina aici, pentru ultimii ani ai vietii. Ei bine, si acolo, in casa aceea stranie, pe care am vazut-o, inconjurata din trei parti de un parau, parintele Nicodim, care era vazator cu duhul, a facut niste profetii despre locul acesta si despre manastirea aceasta. Se facea ca manastirea avea sute de calugari, ca mii de oameni veneau aici pentru a cauta fiecare pe duhovnicul sufletului sau, se facea ca locurile acestea pe care le strabatem acum la pas devenisera un fel de cruce sfanta pe harta acestei tari. Reporterul ii priveste atent pe oamenii acestia ale caror cuvinte suna firesc in pustietatile pe care le strabatem si isi spune siesi ca locul acesta este purtatorul unui miracol. Stiu ca aici vin in timpul verii grupuri de tineri studenti teologi, care participa la un fel de seminarii neconventionale, la discutii in aer liber, stiu ca inima acestor intalniri este batranul preot si profesor Ilie Moldovan. Mai stiu ca omul care a facut ca toate acestea sa fie posibile este fostul staret al acestei manastiri, parintele Antim, tanarul parinte Antim, care acum este foarte bolnav, la Bucuresti. Oamenii acestia, care se roaga pentru el, au preluat credinta ca au o misiune teribil de importanta, ca sunt in slujba unui ideal nerostit, mai pretios decat vietile lor. Ei au o anumita mandrie, o anumita detasare, o anumita convingere, atunci cand imi spun despre timpul care curge altfel aici decat in alte locuri.
Urcam magurile impadurite, ei vor sa-mi arate locul binecuvantat, unde se va inalta adevarata manastire, imi arata padurea lor, imi arata campurile lor, lucrate cu grija, eu ma intreb cand si cum au putut lucra atata ei, patru oameni. Fratele Daniel vorbeste mereu despre romanism si despre cum a ajuns el aici, despre studentia pe care a sfarsit-o numai acum cativa ani, despre cautarile sale solitare, despre incercarile spirituale prin care a trecut. A studiat religiile orientale, a studiat mari filosofi, a cautat pretutindeni un adevar pe care nu-l poti gasi decat in inima ta, a scormonit in doctrinele Zen si in tantrism, a regretat de a nu se fi nascut in epoca hippie sau in taoism, a trait in cateva manastiri din Moldova pentru ca, in cele din urma, destinul sa-si implineasca lucrarea. Intr-o zi, mergea catre Orastie, la Sarmizegetusa neamului romanesc, dar a hotarat deodata sa mearga sa-l vada pe parintele Ioan de la Recea, marele duhovnic al Transilvaniei. La Ploiesti a schimbat trenul, a ajuns la parintele Ioan, iar cand a plecat de-acolo a hotarat ca va merge la acea manastire despre care va auzi prima data. Si asa a ajuns el aici, pe taramul straniu al Sfantului Nicolae, in enclava romaneasca de la Jacu, la manastirea cu hramul Schimbarii la fata, in strafundurile simbolice ale ortodoxiei acestei tari. Daniel crede ca au aici o misiune uriasa, ca profetiile parintelui Nicodim, vazatorul cu duhul, se vor implini, Daniel viseaza la eroi, Daniel imi explica felul in care Dumnezeu viseaza lumea, felul in care fizica cuantica confirma divinitatea. Catelul Grivei sta acum in bratele sale, Daniel poarta o boneta dacica ce-i confera un aer de tarabostes, iarba groasa si tulbure a colinelor respira sub noi, un soim sta la punct fix, undeva in inalturi. Am sentimentul ca-i cunosc pe oamenii acestia dintotdeauna, ca stiu locul acesta dintotdeauna. "Poate ca l-ai visat", spune fratele Lebada, "poate ca Sfantul Nicolae ti l-a aratat in vis. Poate ca de-asta esti aici. Nimic nu e intamplator. Nu aici si nu acum. Intelegi?", intreaba Lebada pe sub vant si pe sub marginea de umbra a padurii.
Duminica romanilor parasiti
Ne intoarcem kilometri multi catre manastire, salbaticia acestor locuri candva locuite este teribila. Amenajarile unor foste jgheaburi pentru vite lasa apele sa curga la vale, drumul este cu totul acoperit cu iarba, tipetele unor pasari ireale strabat crangurile sufocate de vasc. Aveam sa descopar ca aici vechile fantani au apa la numai un metru, chiar daca suntem in varful unui deal, aveam sa descopar ca pietrele au o perfectiune a rotunjimii inimaginabila, ca si cum cineva le-ar fi slefuit cu atentie. "E muntele plin de asemenea pietre", spune Daniel, "Dumnezeu a avut grija de locul acesta." Coboram in sat in cele din urma, reporterul vrea sa vada cu ochii lui casele minunate si parasite, vrea sa vorbeasca cu putinii oameni care au mai ramas aici, vrea sa stie de ce dispar ei din acest paradis insingurat. Iata primele case si iata primul om. E Maria Buzas, batrana Maria cu ochii albastri, cea care culege niste ierburi pe sub oistea unei carute din alte vremuri. Reporterului ii place caruta straveche cu roti de lemn, lucrate manual, batrana caruta ce se va preface in praf, batrana Maria are 75 de ani si s-a nascut, da, aici, la Jacu Romanesc, ea n-a plecat niciodata de-aici, si singurul drum pe care-l va face va fi acela pana la cimitirul din deal, peste apa. Zambeste cu zambet de copil batrana Maria. De ce-au plecat oamenii de-aici, de ce nu mai e nici un copil, de ce moare satul? "Apoi, moare de singuratate", zice Maria, "si de negura." Cum adica de negura? "Cum ne-om duce toti, asa, de negura...", spune. Reporterul tace, Maria zambeste mereu ca un copil. "Toti s-au dus, nu mai traieste nimeni", ea are 72.000 lei pensie de veteran dupa barbatul mort, 200.000 lei pensie de la colectiva si 500.000 lei pensie de urmas. Si? Si ce sa faca ea cu atatia bani, aici nu e nevoie de bani, numa pentru paine. Privim curtea Mariei, in care ea a pus cartofi si plecam mai departe, pentru a vedea un cal roib cu expresie visatoare si pentru a cunoaste alti oameni, cum ar fi familia Maior. El e Mircea si tace, ea e tot Maria si nu tace deloc. Dincolo de un gard, ea rosteste tristetea satului muribund si speranta renasterii. "Cum e cu ungurii din imprejurimi?", intreb. "Bine", spune ea, "mai mergem la cate o inmormantare, la cate-un botez in satele vecine, dara aice n-or fost niciodata necazuri cu dansii. Numa pace-o fost." Calugarii mei zambesc tacuti pana cand apare, n-o sa credeti, baiatul familiei Maior, la vreo 40 de ani, venit in... vizita de la Brasov. Are o Dacie albastra si nostalgia acestui loc, in care totusi nu se va mai intoarce niciodata definitiv, va mai veni numai asa, din cand in cand. El completeaza apoi tabloul romano-unguresc al zonei. Ideea este ca taranii de-aici n-au avut niciodata nimic de impartit, ca politica de la Bucuresti n-are nici o legatura cu ei, ca udemereul aici nici nu exista. Reporterul isi aminteste brusc subiectul pentru care a venit in Mures, lucrurile se inchid ca intr-un cerc perfect, am ajuns in acelasi punct, m-am intors de unde am plecat. Nichita Stanescu avea dreptate. Viata e un cerc. E duminica si in cercul vietii acestor romani insingurati a aparut un punct. Un reporter ratacit. In curand, se va lasa seara peste taramurile Sfantului Nicolae.
Presimtirea eternei intoarceri
Suntem din nou la manastire, privim din nou zidurile care se construiesc din piatra. Bem o licoare facuta din soc. Vorbim despre nimic, pentru ca ei nu vor sa vorbim despre ceva anume, ci numai sa vorbim. Cel de-al treilea membru al acestei mici comunitati este rasoforul Nectarie. Rasofor, adica jumatate de calugar, imi explica el. E foarte tanar. Are 20 de ani si este aici de cinci ani. Inteleg ca toti cei care se afla aici au o legatura cu parintele Ioan de la Recea, ca toti au trecut intr-un fel sau altul pe la el. Pare ca parintele Ioan este un fel de inger pazitor al acestui loc, un fel de protector. Lui Nectarie i se mai spune Ava Nectarie, jumatate in gluma, caci "ava" inseamna "preot" in greceste si el are o figura de copil. "Cum ai ajuns la manastire?", intreb, si Nectarie imi povesteste cum era copil si a fost cu mama lui la Plumbuita si pe vremea aceea Ioan, parintele Ioan, era la Plumbuita. Lui Nectarie, pe care atunci il chema Nestor, ii placea sa cante si avea voce frumoasa, si atunci cand l-a cunoscut pe parintele Ioan a simtit ca vrea sa devina calugar. Au trecut cinci ani si tot mai vrea. Stam cu totii pe pietrele din curtea manastirii, soarele este la apus.
Cel de-al patrulea monah al acestui loc este parintele Gavril, nevazutul, neauzitul, nestiutul parinte Gavril al Enclavei. El nu se-arata la fata, nu vrea sa vorbeasca cu nimeni, nu vrea sa... Trece uneori in viteza pe langa noi si vad ca este si el foarte tanar, ca un zambet si-o liniste uriasa il ilumineaza din interior. Aflu ca a fost inginer si nimic mai mult. Ceilalti imi spun ca asa e felul sau, e foarte smerit si foarte retras, foarte "rugatoriu", cum spun ei. Se misca ca un duh. In timpul in care noi am haladuit pe dealurile vrajite din imprejurimi, parintele Gavril mi-a... spalat masina, iar acum, Doamne, nici macar nu apuc sa spun multumesc, pentru ca el pur si simplu se misca cu o viteza de necrezut, desi nu alearga. Are un talent extraordinar de a pasi neauzit, de a fi pe langa noi fara sa fie, de a scapa oricarui cuvant. Pur si simplu, nu apuci sa-i spui nimic acestui monah ce umbla ca o pasare.
Tacem, pentru ca se apropie clipa unei despartiri. Am sentimentul tulbure ca am petrecut aici o mie de ani, ca dintotdeauna ii cunosc pe oamenii acestia. Lebada e aproape mut. Apoi imi spune ca ii vine sa planga. Daniel priveste catre dealul de deasupra manastirii, acolo unde printre copacii seculari se afla ratacita o cruce de marmura. Replicile sale taioase, judecatile savante, dansul sau printre ideile filosofice a incetat, evaluarile comparative intre diversele cosmogonii s-au scufundat in tacere. Ar vrea sa nu stie nimeni unde se afla si de aceea... fotografiile pe care le-am facut... daca s-ar putea sa nuuu... apara in ziar. "E promis", spun. Fiecare vrea sa-mi dea cate ceva si fiecare imi inmaneaza cate o foaie de hartie. Strabat apoi in goana ulitele prabusite ale Jacului Romanesc, tulbur cu zgomot ochii orbi ai acestor case romanesti, urc un munte in drumul catre Sighisoara, strabat o padure cum n-am mai vazut niciodata, plina de liane teribile, de vrejuri uriase care stranguleaza copacii, parasesc acest loc magic, in care presimt ca ma voi intoarce mereu, ca la locul unei revelatii. Ma gandesc la profetia parintelui Nicodim. Si la vorbele fratelui Lebada: nimic nu e intamplator, nu exista coincidente, totul face parte din marele plan nestiut al lui Dumnezeu. Locul acesta din inima Romaniei e magic.
Romanii acestia trebuie ajutati sa-si implineasca misiunea.
Enclava Sfantului Nicolae ramane in urma, jos, dincolo de padurea nemaivazuta. "Pleci ca sa ai unde te intoarce", mi-a spus Lebada. Scot foile de hartie din buzunar, aici, in mijlocul padurii. Foaia lui Daniel cuprinde un poem despre munti, despre romani si despre eroi. Foaia lui Lebada - cateva randuri despre suferinta, despre reflectie si despre Divinitate. Despre destin.
România Necunoscută
Jacu Românesc nu vrea să moară.
- "Buna ziua. Aici e capatul lumii?"
"Cum asa? Aici e inima Romaniei! Centrul pamantului romanesc!" -
Judetul Mures. Alerg pe sosele spre Sovata, printre sate cu nume stranii: Fantanele, Sangiorgiul de Padure, Trei Sate, Ghindari. Traduse in ungureste, ele suna inca si mai straniu: Hrmasfalu, Makfalva... Sunt venit pentru a adulmeca cu delicatete pulsul relatiilor dintre romanii-romani si romanii-maghiari. Excelent. Descopar ca exista o ruptura, o fractura intre oamenii de jos si "banditii de la Bucuresti", cum spun ei. "Aia-i politica, aici e viata", imi spune un taran ungur din Kibed, "nu se-ating intre ele". Apoi, cineva caruia Dumnezeu ii sufla din cand in cand in ureche imi spune la telefon un nume cu sonoritate ciudata: "Jacu Romanesc". Alerg din nou pe sosele, apoi pe niste drumuri desfundate, spre munti, traversez din nou sate unguresti pierdute de lume, cu oameni prietenosi, dar care, din nefericire, nu vorbesc romaneste: Szkellyszlls (adica salasurile lui Szkelly), Szkellyvecke, Magyarjszakod (adica Jacodu maghiaresc). In cele din urma, la capatul drumului, printre dealuri minunate, imi gasesc destinatia: Jacu Romanesc. 81 de case stravechi, parasite, cu obloanele cazute ca niste pleoape triste. Numai noua familii de romani au mai ramas. In mijlocul satului a fost o biserica, parasita si ea. Sfantul Nicolae din ceruri a decis ca acest loc sa nu se piarda insa, si atunci a facut ca aici sa apara o manastire. Intru cotropit de tristetea acestui loc al ratacirii, in care duhul singuratatii si-a facut salas. Dau cu ochii de un tip mandru, cu barba de arhimandrit, cu haine civile, care repara un topor. "Buna ziua", spun, el ridica ochii bucuros sa auda limba romana. "Aici e capatul lumii?", intreb. "Aici e inima Romaniei", zice serios. "Cum asa?" "Uitati-va pe harta", raspunde. "E centrul pamantului romanesc." Aceasta a fost intrarea mea in Enclava romaneasca de la Jacu.
Taramul Sfantului Nicolae
"Sfantul Nicolae te-a trimis", spune omul cand afla de unde sunt, in timp ce eu privesc imprejur la biserica in constructie, la clopotnita, la cladirile abia ridicate si la zidurile din piatra. "Nimic nu e-ntamplator, nu ai venit degeaba si, intr-un fel, te asteptam", mai spune fratele, despre care aveam sa aflu ca e moldovean, ca il cheama Liviu si, mai mult decat atat, Lebada. "Cum... Lebada?" "Uite-asa", zice el, Liviu Lebada. Are parul lung si carunt, o barba impresionanta, o forta care razbate la fiecare gest.
Manastirea se afla la piciorul unui deal, in umbra unor copaci seculari, printre stupi de albine, de jur imprejur sunt maguri inalte si verzi, si pasuni, si mai ales case pe punctul de a se darama. Reporterul priveste ratacit aceste singuratati ciudate, aceasta stranie vegetatie salbaticita, aceste drumuri napadite de ierburi, fratele Lebada explica puterea pe care Sfantul Nicolae o are asupra acestui taram ce traieste in afara timpului si in afara realitatii. "Biserica", zice el, "poarta hramul Sf. Nicolae, el este ocrotitorul acestui loc ce va renaste, el este cel care te-a adus aici si cel care ne apara, Sf. Nicolae are planurile lui, nu trebuie decat sa te lasi in voia lucrurilor si sa lasi aceste lucruri sa se intample." Fara indoiala ca omul acesta, fratele Lebada, are ceva special, ca si locul acesta, ca si vantul subtire care ne invaluie, ca si vascul stapanitor al batranilor copaci, planta magica pe care el o cunoaste atat de bine. El este un fel de vraci, un cunoscator al plantelor si leacurilor, dar... asta e o alta poveste.
Ne plimbam. Lebada ma tine de cot, in timp ce povesteste istoria acestui loc aproape in soapta, ca si cum ar fi vorba despre un mare secret, despre o taina ce nu se cade s-o spui cu voce tare. Imi spune despre Antim, staretul plecat poate pentru totdeauna, descalecatorul, omul care a... facut acest loc. Imi arata pictura proaspata din interior, facuta de doi studenti din Cluj, o pictura superba, imi explica tragedia tulburatoare a acestui sat, singurul sat romanesc ratacit intr-o mare maghiara, si drama parasirii sale de catre romani. "Unde sunt romanii?", intreb. "Au plecat cu timpul", zice fratele Lebada, cu o tristete in glas si cu un suras in coltul gurii, "acum noi suntem romanii Jacului Romanesc, da, noi suntem cu toti romani. Sfantul Nicolae a facut in asa fel incat cei care suntem aici sa fim foarte... romani." E singurul lacas ortodox pe o raza de o suta de kilometri, iar manastirea pare ca se afla in centrul geometric al spatiului romanesc, ca o inima in mijlocul unui trup, ca un centru de forta, ca o... "Intelegi?", zice. "Da", zic, "o inima parasita, un centru de forta de care nu-i mai pasa nimanui."
Paraliticul care a inceput sa umble
Aveam sa discut ore in sir cu fratele Lebada, aveam sa ma intorc a doua zi pentru a o lua de la capat, aveam sa ma minunez de seninatatea cu care omul acesta vorbeste despre miracole si despre destin. Aveam sa-i cunosc si pe ceilalti monahi ai acestei manastiri asupra careia, fara nici o indoiala, respira o putere de dincolo de noi. Fiecare dintre acesti monahi are o poveste care merita spusa, fiecare dintre ei este un personaj despre care s-ar putea face un film sau scrie o carte. Pentru moment, ramanem insa in adancurile povestii lui Lebada, in timp ce pe o fereastra ies valuri de fum, semn ca fratele Daniel pregateste mancarea, in timp ce parintele Gavrila cel nevazut munceste pe undeva, in timp ce un alt personaj, Ava Nectarie, se indreapta spre noi, venind pe jos de la scoala de cantareti bisericesti de la Alba-Iulia. Ne plimbam pe stradutele acestui sat, ce pare ucis de o covarsitoare tristete, printre ziduri crapate, printre obloane care se zbat bland in bataia vantului de primavara. Lebada imi povesteste despre vremuri de demult, cand era lider sindical pe la Brasov, el este moldovean (spune asta cu o neascunsa mandrie), cum a participat la nu stiu ce sedinte importante pe la Bucuresti..., dar... ce mai conteaza... In 27 septembrie 1992 a paralizat de la brau in jos. Cum asa? Uite-asa, pur si simplu, fara nici un motiv pe care oamenii sa-l poata intelege, a fost cu siguranta un plan divin, pentru ca el sa-si poata gasi calea. Reporterul baga de seama ca Lebada are ochii verzi. "M-am rugat 7 zile si 7 nopti la Fecioara Maria", zice Lebada, "ma taram doar pe coate si in a opta zi eram pe picioarele mele." Tacere. Ma priveste. Duhul Sfantului Nicolae se lasa greu peste noi.
Si? Si el a stiut atunci ca viata sa se va schimba, a stiut ca are ceva de facut, a simtit ca... In anii ce au urmat, a facut pelerinaje pe la manastiri, a umblat mult si incercarile au fost grele. Celalalt, cel fara nume, nefartatul, necuratul, l-a incercat de multe ori, l-a ispitit, pentru ca stia ca Lebada se rupe de la el si se duce spre Dumnezeu, l-a chinuit teribil. Lebada insa se ruga fierbinte, in genunchi, apele curgeau pe el, corpul il durea din toate incheieturile. "Stii", spune Lebada, "oamenii cred ca astea sunt istorii, povesti, parabole. Nu e adevarat. Chinurile sunt fizice si foarte greu de suportat, simti ca te dor oasele in interior, ca ti se smulge carnea de pe tine, e o tortura adevarata, clara, e o lupta pe viata si pe moarte, care te epuizeaza, te secatuieste de puteri, totul este sa nu renunti, sa nu te lasi batut, sa te rogi si sa te rogi cu credinta absoluta ca nimic nu ti se poate intampla. Lucrurile acestea exista", spune el. Privesc ghemele groase de vasc din arborii batrani - iarba vrajitoarelor. "A durat 5 zile si 5 nopti lupta, si in cele din urma am izbandit. Dupa asta, m-am spovedit si m-am impartasit si am plecat la Frasinei, la manastire. Era in 1994. Am fost pe la manastirile din toata tara si la nici una n-am ramas definitiv, numai aici. Cand am ajuns la Sfantul Nicolae de la Jacu Romanesc, am stiut ca e capatul drumului."
Profetiile parintelui Nicodim
Reporterul bate la pas intinsele, straniile pamanturi ale acestui sat din afara timpului, dealurile paradisiace ale acestei inimi uitate a pamantului romanesc, in dreapta sa se afla mereu fratele Lebada al marilor incercari, in stanga se afla fratele Daniel, tanar, puternic, surazator, pasionat de filosofie, de istoria romanilor, insetat de fapte mari in slujba unui neam care nu mai pune astazi mare pret pe asemenea lucruri. Deasupra este cerul din care Sfantul Nicolae supravegheaza toate acestea. Fratele Daniel este si el roman moldovean, fratele Daniel a gatit astazi parjoale din urzici, pe catelul manastirii il cheama, desigur, Grivei si desigur ca se tine dupa noi, cu pas vesel. Am fost sa vedem grajdul in care acum trei zile s-a petrecut ultimul miracol al acestui loc, vitelusa Miruna, numita asa pentru ca s-a nascut intr-o miercuri. Am fost sa vedem casa ciudata de dincolo de podul de lemn, in care pana acum ceva vreme a stat pustnicul Nicodim, mort la 94 de ani. Pustnicul acesta a facut 30 de ani de nevointa in munti, pentru ca apoi sa vina aici, pentru ultimii ani ai vietii. Ei bine, si acolo, in casa aceea stranie, pe care am vazut-o, inconjurata din trei parti de un parau, parintele Nicodim, care era vazator cu duhul, a facut niste profetii despre locul acesta si despre manastirea aceasta. Se facea ca manastirea avea sute de calugari, ca mii de oameni veneau aici pentru a cauta fiecare pe duhovnicul sufletului sau, se facea ca locurile acestea pe care le strabatem acum la pas devenisera un fel de cruce sfanta pe harta acestei tari. Reporterul ii priveste atent pe oamenii acestia ale caror cuvinte suna firesc in pustietatile pe care le strabatem si isi spune siesi ca locul acesta este purtatorul unui miracol. Stiu ca aici vin in timpul verii grupuri de tineri studenti teologi, care participa la un fel de seminarii neconventionale, la discutii in aer liber, stiu ca inima acestor intalniri este batranul preot si profesor Ilie Moldovan. Mai stiu ca omul care a facut ca toate acestea sa fie posibile este fostul staret al acestei manastiri, parintele Antim, tanarul parinte Antim, care acum este foarte bolnav, la Bucuresti. Oamenii acestia, care se roaga pentru el, au preluat credinta ca au o misiune teribil de importanta, ca sunt in slujba unui ideal nerostit, mai pretios decat vietile lor. Ei au o anumita mandrie, o anumita detasare, o anumita convingere, atunci cand imi spun despre timpul care curge altfel aici decat in alte locuri.
Urcam magurile impadurite, ei vor sa-mi arate locul binecuvantat, unde se va inalta adevarata manastire, imi arata padurea lor, imi arata campurile lor, lucrate cu grija, eu ma intreb cand si cum au putut lucra atata ei, patru oameni. Fratele Daniel vorbeste mereu despre romanism si despre cum a ajuns el aici, despre studentia pe care a sfarsit-o numai acum cativa ani, despre cautarile sale solitare, despre incercarile spirituale prin care a trecut. A studiat religiile orientale, a studiat mari filosofi, a cautat pretutindeni un adevar pe care nu-l poti gasi decat in inima ta, a scormonit in doctrinele Zen si in tantrism, a regretat de a nu se fi nascut in epoca hippie sau in taoism, a trait in cateva manastiri din Moldova pentru ca, in cele din urma, destinul sa-si implineasca lucrarea. Intr-o zi, mergea catre Orastie, la Sarmizegetusa neamului romanesc, dar a hotarat deodata sa mearga sa-l vada pe parintele Ioan de la Recea, marele duhovnic al Transilvaniei. La Ploiesti a schimbat trenul, a ajuns la parintele Ioan, iar cand a plecat de-acolo a hotarat ca va merge la acea manastire despre care va auzi prima data. Si asa a ajuns el aici, pe taramul straniu al Sfantului Nicolae, in enclava romaneasca de la Jacu, la manastirea cu hramul Schimbarii la fata, in strafundurile simbolice ale ortodoxiei acestei tari. Daniel crede ca au aici o misiune uriasa, ca profetiile parintelui Nicodim, vazatorul cu duhul, se vor implini, Daniel viseaza la eroi, Daniel imi explica felul in care Dumnezeu viseaza lumea, felul in care fizica cuantica confirma divinitatea. Catelul Grivei sta acum in bratele sale, Daniel poarta o boneta dacica ce-i confera un aer de tarabostes, iarba groasa si tulbure a colinelor respira sub noi, un soim sta la punct fix, undeva in inalturi. Am sentimentul ca-i cunosc pe oamenii acestia dintotdeauna, ca stiu locul acesta dintotdeauna. "Poate ca l-ai visat", spune fratele Lebada, "poate ca Sfantul Nicolae ti l-a aratat in vis. Poate ca de-asta esti aici. Nimic nu e intamplator. Nu aici si nu acum. Intelegi?", intreaba Lebada pe sub vant si pe sub marginea de umbra a padurii.
Duminica romanilor parasiti
Ne intoarcem kilometri multi catre manastire, salbaticia acestor locuri candva locuite este teribila. Amenajarile unor foste jgheaburi pentru vite lasa apele sa curga la vale, drumul este cu totul acoperit cu iarba, tipetele unor pasari ireale strabat crangurile sufocate de vasc. Aveam sa descopar ca aici vechile fantani au apa la numai un metru, chiar daca suntem in varful unui deal, aveam sa descopar ca pietrele au o perfectiune a rotunjimii inimaginabila, ca si cum cineva le-ar fi slefuit cu atentie. "E muntele plin de asemenea pietre", spune Daniel, "Dumnezeu a avut grija de locul acesta." Coboram in sat in cele din urma, reporterul vrea sa vada cu ochii lui casele minunate si parasite, vrea sa vorbeasca cu putinii oameni care au mai ramas aici, vrea sa stie de ce dispar ei din acest paradis insingurat. Iata primele case si iata primul om. E Maria Buzas, batrana Maria cu ochii albastri, cea care culege niste ierburi pe sub oistea unei carute din alte vremuri. Reporterului ii place caruta straveche cu roti de lemn, lucrate manual, batrana caruta ce se va preface in praf, batrana Maria are 75 de ani si s-a nascut, da, aici, la Jacu Romanesc, ea n-a plecat niciodata de-aici, si singurul drum pe care-l va face va fi acela pana la cimitirul din deal, peste apa. Zambeste cu zambet de copil batrana Maria. De ce-au plecat oamenii de-aici, de ce nu mai e nici un copil, de ce moare satul? "Apoi, moare de singuratate", zice Maria, "si de negura." Cum adica de negura? "Cum ne-om duce toti, asa, de negura...", spune. Reporterul tace, Maria zambeste mereu ca un copil. "Toti s-au dus, nu mai traieste nimeni", ea are 72.000 lei pensie de veteran dupa barbatul mort, 200.000 lei pensie de la colectiva si 500.000 lei pensie de urmas. Si? Si ce sa faca ea cu atatia bani, aici nu e nevoie de bani, numa pentru paine. Privim curtea Mariei, in care ea a pus cartofi si plecam mai departe, pentru a vedea un cal roib cu expresie visatoare si pentru a cunoaste alti oameni, cum ar fi familia Maior. El e Mircea si tace, ea e tot Maria si nu tace deloc. Dincolo de un gard, ea rosteste tristetea satului muribund si speranta renasterii. "Cum e cu ungurii din imprejurimi?", intreb. "Bine", spune ea, "mai mergem la cate o inmormantare, la cate-un botez in satele vecine, dara aice n-or fost niciodata necazuri cu dansii. Numa pace-o fost." Calugarii mei zambesc tacuti pana cand apare, n-o sa credeti, baiatul familiei Maior, la vreo 40 de ani, venit in... vizita de la Brasov. Are o Dacie albastra si nostalgia acestui loc, in care totusi nu se va mai intoarce niciodata definitiv, va mai veni numai asa, din cand in cand. El completeaza apoi tabloul romano-unguresc al zonei. Ideea este ca taranii de-aici n-au avut niciodata nimic de impartit, ca politica de la Bucuresti n-are nici o legatura cu ei, ca udemereul aici nici nu exista. Reporterul isi aminteste brusc subiectul pentru care a venit in Mures, lucrurile se inchid ca intr-un cerc perfect, am ajuns in acelasi punct, m-am intors de unde am plecat. Nichita Stanescu avea dreptate. Viata e un cerc. E duminica si in cercul vietii acestor romani insingurati a aparut un punct. Un reporter ratacit. In curand, se va lasa seara peste taramurile Sfantului Nicolae.
Presimtirea eternei intoarceri
Suntem din nou la manastire, privim din nou zidurile care se construiesc din piatra. Bem o licoare facuta din soc. Vorbim despre nimic, pentru ca ei nu vor sa vorbim despre ceva anume, ci numai sa vorbim. Cel de-al treilea membru al acestei mici comunitati este rasoforul Nectarie. Rasofor, adica jumatate de calugar, imi explica el. E foarte tanar. Are 20 de ani si este aici de cinci ani. Inteleg ca toti cei care se afla aici au o legatura cu parintele Ioan de la Recea, ca toti au trecut intr-un fel sau altul pe la el. Pare ca parintele Ioan este un fel de inger pazitor al acestui loc, un fel de protector. Lui Nectarie i se mai spune Ava Nectarie, jumatate in gluma, caci "ava" inseamna "preot" in greceste si el are o figura de copil. "Cum ai ajuns la manastire?", intreb, si Nectarie imi povesteste cum era copil si a fost cu mama lui la Plumbuita si pe vremea aceea Ioan, parintele Ioan, era la Plumbuita. Lui Nectarie, pe care atunci il chema Nestor, ii placea sa cante si avea voce frumoasa, si atunci cand l-a cunoscut pe parintele Ioan a simtit ca vrea sa devina calugar. Au trecut cinci ani si tot mai vrea. Stam cu totii pe pietrele din curtea manastirii, soarele este la apus.
Cel de-al patrulea monah al acestui loc este parintele Gavril, nevazutul, neauzitul, nestiutul parinte Gavril al Enclavei. El nu se-arata la fata, nu vrea sa vorbeasca cu nimeni, nu vrea sa... Trece uneori in viteza pe langa noi si vad ca este si el foarte tanar, ca un zambet si-o liniste uriasa il ilumineaza din interior. Aflu ca a fost inginer si nimic mai mult. Ceilalti imi spun ca asa e felul sau, e foarte smerit si foarte retras, foarte "rugatoriu", cum spun ei. Se misca ca un duh. In timpul in care noi am haladuit pe dealurile vrajite din imprejurimi, parintele Gavril mi-a... spalat masina, iar acum, Doamne, nici macar nu apuc sa spun multumesc, pentru ca el pur si simplu se misca cu o viteza de necrezut, desi nu alearga. Are un talent extraordinar de a pasi neauzit, de a fi pe langa noi fara sa fie, de a scapa oricarui cuvant. Pur si simplu, nu apuci sa-i spui nimic acestui monah ce umbla ca o pasare.
Tacem, pentru ca se apropie clipa unei despartiri. Am sentimentul tulbure ca am petrecut aici o mie de ani, ca dintotdeauna ii cunosc pe oamenii acestia. Lebada e aproape mut. Apoi imi spune ca ii vine sa planga. Daniel priveste catre dealul de deasupra manastirii, acolo unde printre copacii seculari se afla ratacita o cruce de marmura. Replicile sale taioase, judecatile savante, dansul sau printre ideile filosofice a incetat, evaluarile comparative intre diversele cosmogonii s-au scufundat in tacere. Ar vrea sa nu stie nimeni unde se afla si de aceea... fotografiile pe care le-am facut... daca s-ar putea sa nuuu... apara in ziar. "E promis", spun. Fiecare vrea sa-mi dea cate ceva si fiecare imi inmaneaza cate o foaie de hartie. Strabat apoi in goana ulitele prabusite ale Jacului Romanesc, tulbur cu zgomot ochii orbi ai acestor case romanesti, urc un munte in drumul catre Sighisoara, strabat o padure cum n-am mai vazut niciodata, plina de liane teribile, de vrejuri uriase care stranguleaza copacii, parasesc acest loc magic, in care presimt ca ma voi intoarce mereu, ca la locul unei revelatii. Ma gandesc la profetia parintelui Nicodim. Si la vorbele fratelui Lebada: nimic nu e intamplator, nu exista coincidente, totul face parte din marele plan nestiut al lui Dumnezeu. Locul acesta din inima Romaniei e magic.
Romanii acestia trebuie ajutati sa-si implineasca misiunea.
Enclava Sfantului Nicolae ramane in urma, jos, dincolo de padurea nemaivazuta. "Pleci ca sa ai unde te intoarce", mi-a spus Lebada. Scot foile de hartie din buzunar, aici, in mijlocul padurii. Foaia lui Daniel cuprinde un poem despre munti, despre romani si despre eroi. Foaia lui Lebada - cateva randuri despre suferinta, despre reflectie si despre Divinitate. Despre destin.
Ma voi intoarce. Horia Turcanu
