Sendi - varianta sighişoreană a lui Lulu de la Cluj

Din păcate, Lulu nu mai trăieşte, dar pe Sendi l-am reîntâlnit la Sighişoara, în acelaşi loc unde l-am şi cunoscut, acum mai bine de 20 de ani... la Biserica din Corneşti, acolo unde mergeam cu bunica la slujba duminicală. Parcă timpul a stat în loc; Sendi a rămas neschimbat, aşa cum îl ştiu de copil... felul său unic de a fi, atemporal, aspaţial şi lipsit de orice griji, te face parcă să îţi reconsideri oarecum viziunea asupra vieţii; te face să vezi totul prin ochii nebunului sau bufonului shakespeare-ian, deţinătorii unui adevăr pe care oamenii "normali" nu vor sau nu pot să îl accepte sau să îl ştie... Nici nu ştiu exact câţi ani are Sendi... 50, 60... habar n-am... cred că nici el nu poate spune cu exactitate; pentru el, timpul şi banii sunt noţiuni abstracte, relative, fără acoperire în realitate(a lui); biografia nu i-o cunosc foarte bine (poate de la sighişorenii mai în vârstă aş putea afla mai multe); tot ce ştiu e că spitalul municipal sighişorean este casa lui; aşa şi răspunde Sendi când îl întreabă cineva unde stă: "am casa mea, la işpital"; circulă vorba prin târg cum că un fost director al spitalului (care de altfel i-a şi oferit adăpost în instituţie) i-ar fi deschis mai demult un cont la CEC în care lui Sendi i se adună ceva bănuţi... unele guri, Radio Şanţ adecă, spun că bănuţii aceia nu ar fi chiar aşa de puţini... cert e că beneficiarul sumei (dacă ea există) nu are deloc noţiunea banilor; aşa mi-l şi amintesc de mic pe Sendi, cu pumnul de monede pe care le tot învârtea şi zdrăngănea dintr-o mână în cealaltă, duminica, în curtea şi în faţa bisericii din Corneşti... fără să ştie, de fapt, câţi bani are în mână şi ce poate face cu ei...
Acum, când l-am regăsit în curtea bisericii, după ce i-am cerut permisiunea să îi fac o fotografie, l-am întrebat câţi ani are; tot ce mi-a răspuns, filozofic, a fost " îs bătrân..." şi m-a întrebat dacă îmi place pălăria lui, de care era foarte mândru... lucru care reiese foarte clar din fotografie...
Am regăsit la Sendi un lucru pe care îl avea şi Lulu de la Cluj... un fel de compasiune sinceră, o detaşare superioară faţă de lumea asta, cu problemele ei... cum spunea şi Lulu despre un mare prelat ortodox clujean: "Ai, săracu' Irineu, milă mi-i de dânsu'..."
Cred că în fiecare oraş am putea găsi câte un Lulu sau un Sendi... trebuie doar puţină atenţie şi răbdare pentru a le descoperi poveştile...