Premiera piesei "Cu flori în gară" - Mircea Papiu

Neputând fi pusă în scenă înainte de 1989, deoarece nu dădea bine faptul că personajul este înşelat de nevastă, apoi nici după 1989, deoarece lumea era sătulă de socialism şi de clasa muncitoare, iată că piesa aceasta apucă să vadă luminile rampei acum... Într-o sală de spectacol nu mare, dar plină-ochi, în care aplauzele binemeritate de la sfârşitul piesei au răsunat îndelung şi mai mult decât călduros (şi la propriu şi la figurat)...
Referinţe critice despre această piesă se pot găsi şi aici sau aici.

"... De fapt, Ion al meu din piesa Cu flori în gară putea să vină de oriunde. Putea să vină din Spania de la căpşuni sau din Siberia, din vreun prizonierat (cum au fost atâţia). N-are importanţă de unde vine. Importantă rămâne nevoia lui atoatedominantă de a spera. Cu orice preţ! Pentru că fără speranţă, el nu mai poate fi om. Iar Ion este cât se poate de om." (Mircea Popa-Papiu)

"Cu flori în gară e un banc tragic, sinistru de tragic, odinioară sursa hohotelor, glumele cu Ion şi Mărie, ne arată o latură pe care constant am refuzat-o până acum. În fapt, Ion este fără Maria, într-un monolog nostalgic, în care încearcă o recuperare a trecutului pentru a putea continua să suporte viaţa." (Mihai Vieru)

"O structură aparte are monodrama Cu flori în gară. Aici dramaturgul [...] se dovedeşte un remarcabil creator de tensiune dramatică. Aceasta se acumulează pe măsură ce bărbatul sosit la domiciliul conjugal după o îndelungată absenţă, timp în care a muncit din greu pe un şantier pentru a asigura casei cele de trebuinţă, se destăinuie şi îşi proclamă fericirea revederii cu soţia, însă spectatorului i se oferă suficiente elemente pentru a înţelege că nu el, eroul dramei, este cel aşteptat în camera de alături." (Dumitru Chirilă)