Jacul Românesc - Paradis în destrămare...

Am revenit cu fotografiile făcute de Paşti la Jac... Din păcate, dorinţa mea de a le îmbina cu un fundal muzical, într-un slide... aşa cum aş fi vrut eu... nu prea a ieşit... deocamdată, tot ce am putut face se vede în rubrica cu numele satului; muzica e separat, aşa că trebuie să daţi un play... cum v-am mai obişnuit...

Aş fi vrut ca mărimea slide-ului să fie cea originală a fotografiilor, pentru a le putea vedea mai bine, dar nu s-a putut... template-ul ăsta gratuit mă limitează... las' că mă fac io mare şi îmi iau domeniu... acolo oi putea face cum vreu :D
Dacă doriţi, eventual, aş putea posta separat fotografiile la dimensiunea cu care v-am obişnuit...
Sper, totuşi, să vă placă Jacul Românesc, aşa cum l-am imortalizat eu... Oricum, vor mai urma şi alte fotografii de prin locurile alea...
Vizionare plăcută :)

În completare, un articol al Eugeniei Kiss, din 19 martie 2009, în Informaţia de Mureş

Veşnicia a murit la sat:
sufletul veşnic al Jacului Românesc

În postul Paştelui, in acestă perioadă premergătoare celei mai importante sărbători creştine, lumea satului este într-o sărbătoare continuă. O sărbătoare în care postul, oprirea de la hrana îndestulătoare este cu bună ştiinţă ţinut cu sfinţenie.

Curţile, casele sunt şi ele primenite în aşteptarea marii veşti, a Învierii Mântuitorului. Această veste este aşteptată cu nerăbdare de toată suflarea românească.

Porniţi la drum pentru a simţi pulsul satului romnesc în plin post al paştelui, am ajuns în sate în care aşteptarea marii sărbători se simte. Am ajuns în sate în care pe uliţe sau pe câmpuri mieluţii sunt tot atât de mulţi ca şi oile. Am ajuns în sate ale căror biserici se îmbracă în albul specific acestei sărbători. Drumul ne-a dus în locuri în care creştinii ortodocşi aşteaptă cu mare nerăbdare seara în care vor lua lumină. Lumina aducătoare a veştii învierii mântuitorului.
Dar am ajuns şi într-un loc, situat fix în inima ţării, în mijlocul câmpiei Transilvane, în centrul judeţului, în Jacu Românesc, un sat în care această veste va fi primită de ultimii trei locuitori ai locului. Pentru că aici în cele 81 de case mai sunt doar trei suflete care nu au lăsat satul să moară. Două nu s-au îndurat să plece din sat, iar unul a venit tocmai din Moldova, din sihăstria Putnei, pentru a ţine locul sfinţit cu slujbele neamului. Şi mai e un fost localnic pe care paşii îl mai aduc cand şi când acasă şi încă două suflete chinuite care şi-au găsit aici o a doua casă.

Saşii, dolarii şi ardelenii

Dar a fost o vreme în care românii vrăjiţi de frumuseţea sălbatică a locului au hotărât să îşi facă aici sălaş trainic. Se întâmpla pe la 1800. Însă începutul de secol XX i-a mânat de acasă, făcându-i să rătăcească în căutarea unui trai mai bun pe cele drumuri ale Americii. Dorul de ţară i-a adus pe toţi înapoi acasă şi, cu banii câştigaţi peste marele ocean, şi-au ridicat case care să dăinuiască o viaţă. Au tocmit meşteri saşi din satele vecine, saşi care ştiau cum să construiască trainic şi frumos. De aceea satul aduce cu o aşezare săsească. Însă doar aduce. Pentru că aici niciodată nu au locuit decât români. Nici nu au apucat să se simtă acasă în casele lor noi şi frumoase, pentru că o nouă prigoană s-a abătut asupra lor. Comunismul şi urâta reformă agrară adusă de cei care propovăduiau strâmb bunăstarea, i-a pus din nou pe drumuri. Şi de atunci casele îi aşteaptă.
O poartă cu însemne stelare aşteptă încă în picioare, dar neagră de tristeţea singurătăţii, ca cineva să mai treacă măcar din când în când pe sub arcada ei. Chiar dacă nu îşi mai aminteşte cum arăta gardul care o susţinea. Pe geamurile din care se mai păstrează ramele sculptate cu dragoste, nu a mai privit nimeni către dealurile şi pădurile din jur. Târnaţurile s-au surpat şi ele. Bătute de ploi şi de ninsori s-au întors în pământ făcând grea încercarea de a pătrunde în odăile de-a lungul căruia se întindeau.
Acestor case li s-a pus cruce. Nu la vedere, dar între pereţii prea tăcuţi, moartea satului se simte acut. Sau e doar un gând, o părere?
Uliţele satului, desfundate, noroioase, flancate de casele goale dar frumoase în solitudinea lor, sunt parcă prinse într-un spaţiu în afara timpului. E ciudat, dar nu se simte tristeţea uliţelor goale. Este un loc pustiu în care pustietatea nu se simte. Chiar dacă stând pe uliţă şi privind în sus şi privind în jos ţipenie de om nu se arată. Doar pe coastele dealurilor, oile ciobanilor veniţi în transuhamanţă cine ştie de unde, mai sparg tăcerea în behăituri prelungi.

În căutarea localnicilor
Peste jgheabul satului unde pe vremuri se adăpau turmele de vaci şi de oi, stăpân absolut este un cal. Singurul cal al satului. De fapt primii oameni care ne-au ieşit aici în cale nu sunt chiar localnici. Locuiesc în una din casele goale ale satului. I-a lăsat proprietarul. Mai bine să fie un suflet de om decât pereţii singuri şi reci.
„Eu sunt văduvă şi, chiar dacă sunt ţigancă, nu am avut copii. Am plecat din satul unde locuiam şi am găsit aici un suflet care m-a lăsat să stau în casa lui. Şi stau cu copilul ăsta pe care l-am luat de suflet. Ne ţinem de urât unul la altul. Mai facem coşuri de răchită şi mai câştigăm un ban. Aşa ne ducem traiul. Aici oamenii puţini care mai îs în sat îs toţi oameni buni şi ne ajută dacă avem vreo nevoie. De Paşte le doresc românilor să se înţeleagă şi să fie fericiţi”ne-a spus Steluţa Gabor, ţiganca care a găsit sălaş în Jacu Românesc.
Da. suntem În postul paştelui în acest sat din care oamenii aproape au dispărut. Suntem în căutarea ultimilor localnici... printre case goale ascunse după porţi înalte e greu să ghiceşti unde mai locuieşte cineva....
Şi din nou am simţit mâna destinului, când pe uliţa goală au apărut doi bărbaţi. Unul localnic, dar care de multă vreme s-a mutat în alt judeţ, dar mai revine când şi când pentru puţin timp acasă, şi un altul, ieromonahul Mănăstirii Sfântul Nicolae, din localitate, Ioan Buliga, fiu al locului prin adopţie.
„Vin odată, de două ori pe an, primăvara şi pe la sfârşitul verii pentru a avea grijă de casa părintescă. Jacu Românesc este un loc prea frumos şi prea sfânt pentru a dispărea. Nici nu cred că se va întâmpla asta. Peste ani, veţi vedea că acest loc cu suflet va dăinui” ne-a spus sigur pe el localnicul călător.

Paştele singuraticilor

Ca şi sufletul omului, sufletul satului este veşnic. Chiar în pragul morţii sufletul se cere reînviat. Iar această înviere se simte la Jacu Românesc. De câţiva ani încoace, pe locul fostei biserici a satului, biserică ajunsă în ruină aducătoare de moarte, senzaţie dată de iarba care creştea pe masa altaului, s-a ridicat un nou aşezământ. Mănăstirea cu hramul Sfântul Nicolae. A fost ridicată în dulcele stil moldovenesc, amintind de Mănăstirea Putna datorită contrafortului în care se află clopotniţa. Noua mănăstire aduce a baladă moldavă.
„Când am venit aici din Sihăstria Putnei ştiam că o să fie diferit faţă de tradiţia moldovenească. Dar e atât de adevărat, de spiritual acest loc, încât apropierea de Dumnezeu este palpabilă. Prima mare diferenţă am simţit-o exact cu ocazia primei sărbători pascale. În Moldova, oamenii vin la Slujba de înviere cu coşuri pline de mâncare, alimente care sunt sfinţite în timpul slujbei. Aici în Ardeal am fost surprins să văd că un localnic dă paştele pentru tot satul. Pâinea şi vinul...şi lumina sărbătorii. Cu toate diferenţele suntem fiii lui Dumnezeu lăsaţi pe pământ pentru a-l sluji. Şi în acest sat gol, liniştea, solitudinea, aduce foarte mult cu Sihăstria Putnei de unde am venit. Pentru a rămâne atâta timp cât voi putea” ne-a spus Ioan Buliga, ieromonahul mănăstirii „Sfântul Nicolae”, cel care a fost ales să păstreze sfinţenia acestor ziduri.
Se zice că în aceste locuri a locuit demult , un pustnic. După 30 de ani petrecuţi în munţi, în singurătate absolută, s-a retras la Jacu Românesc pentru ultimii ani ai vieţii sale. Şi se mai zice că fiind văzător cu duhul a făcut profeţii legate de acest loc. A văzut mănăstirea care încă nu era, a văzut călugări şi viaţă monahală, a văzut localnicii la ei acasă. Vorbind româneşte, muncind pământul, ducând turmele la păscut.
Cine ştie ce va fi?!

Cei din urmă

Dar la Jacu Românesc, azi, singura familie care nu a plecat din sat era acasă şi dornică de o poveste, de a depăna povestea satului, a oamenilor, a locurilor care odată erau vii.
„De fapt noi ne-am întors acasă. Dar deşi am locuit la Sighişoara nu am rupt legătura cu satul. Săptămânal veneam acasă pentru că nu puteam sta departe de dealurile şi de uliţele astea. Şi când am ieşit la pensie am venit urgent înapoi La Jacu. Suntem singurii localnici cu acte în regulă. Nu putem să dăm pe nimic altceva în lumea asta liniştea, frumuseţea locului ăsta. Numai aici mă simt acasă”, ne-a spus Ioan Oprea.
„Îmi amintesc de Jacu de pe vremea în care era plin de oameni. Aveam vecinătăţi, ne ajutam unii pe alţii, sărbătorile erau ţinute laolaltă de tot satul. Acuma totul s-a schimbat. Uneori, mai ales iarna, mi se face dor de gălăgie şi de agitaţie. Dar odată cu venirea primăverii îmi trece dorul. Anul acesta nu ştiu cine şi cui va da paştele. Dar sper să vină mai mulţi ca anul trecut. Pentru că anul trecut mai lipsea un bărbat pentru îndeplinirea ritalului la înconjurarea bisericii în Noaptea Învierii Domului. Dar eu ştiu că satul va renaşte. Ştiu sigur”, ne-a spus Margareta Oprea fiica satului.
Aceşti oameni au căutat liniştea şi au găsit-o. Acasă la ei. Această familie speră că într-o zi satul va renaşte. Că, într-o zi, casele care îşi aşteaptă încă răbdătoare familiile să se întoarcă din rătăcitoarele lor drumuri se vor umple din nou de glasuri. Geamurile se vor deschide pentru ca aerul rece primenitor să pătrundă în toate ungherele. Poate va fi anul renaşterii.