.jpg)
De acest loc mă leagă nişte amintiri foarte plăcute, aşa că mi-a făcut deosebită plăcere şi chiar eram curios să revin aici. În urmă cu un an, castelul era la apogeul stării sale de degradare, dar chiar şi aşa (sau mai bine spus tocmai datorită acestui fapt) a servit perfect scopului fotografic pentru care ne-am dus acolo. Acum, am rămas plăcut surprins că, în sfârşit, după decenii de neglijare, au început lucrări de restaurare. Acoperişul a fost deja reînnoit, înlocuită în întregime ţigla şi refăcute ornamentele metalice din tablă. În interior nu am avut acces, dar prin ferestrele prăfuite se putea observa că se lucrează la renovare. În curte, pe lângă seră (odată acoperită şi ea în întregime cu sticlă, dar acum aflată într-un stadiu de degradare identic cu restul castelului) s-a făcut curăţenie, fiind înlăturate o parte din tufele luxuriante de Bignonia care dădeau un farmec exotic întregului ansamblu arhitectonic lăsat în paragină.
Din câte am înţeles, scopul lucrărilor de renovare este crearea unui aşezământ social pentru copii. În sfârşit, acest spaţiu va fi util unui scop lăudabil, în condiţiile în care renovările şi restaurările făcute aici vor ţine cont de considerentele istorice, arhitecturale şi de patrimoniu. S-a mai încercat şi în trecut transformarea acestui edificiu în aşezământ de sănătate, dar s-a renunţat din cauza incertitudinilor de ordin patrimonial, la data respectivă castelul nefiind retrocedat.
Săcueni, așa cum apare în hărțile ridicării topografice iozefine.
Cu puțin efort, se poate observa că am evidențiat locația printr-o zonă mai luminoasă.
Cu puțin efort, se poate observa că am evidențiat locația printr-o zonă mai luminoasă.
Săcueni
(Székelyhíd-maghiară, Zickelhid-germană)
Orașul Săcueni este aşezat în partea sudică a Văii Ierului. Așezarea geografic avatajoasă, la limita dealurilor și mlaştinilor au făcut posibile că încă din vremurile cele mai vechi si se formeze ca aşezare umană. Cercetările arheologice au scos la suprafață o aşezare cu ceramică pictată și morminte la ferma Horo, care atestă prezența culturilor neolitice a culturilor Crişurilor şi al culturii Tisza.
La sfârşitul neolticului în zona Săcuienului și a împrejurimilor au locuit populații de agricultori. În această perioadă s-au descoperit unelte de piatră șlefuită, unelte de cupru și fragmente de ceramică. Urmele epocii bronzului mai precis cultura Otomai au ieșit la iveală în mai multe puncte ale localității. În locul numit Cetatea Boilor, o insulă înconjurată de apele și mlaştinile Ierului, s-a descoperit o aşezare fortificată cu valuri de pământ. Din perioada 1400-1450 î.e.n. s-au descoperit morminte de incinerare, urme de case, diferite fragmente de ceramică și în anumite locuri bogate depozite de unelte de bronz. Izolat s-au descoperit și podoabe de aur. Epoca fierului este evidențiată în zonă printr-un mormânt celtic care este unul dintre cele mai vechi morminte de acset gen de pe teritoriul României. Descoperirile argheologice păstrează urmele popoarelor migratoare: a sarmațienilor, gepizilor, hunilor și slavilor. S-au descoperit morminte avare din sec. al VII-lea în mai multe puncte ale localității. Influența fiecărei culturi este prezentă în formarea localității și a vieții populației autohtone. Între secolele IX –X zona devine locul de așezare a triburilor maghiare în special a secuilor, încredințați cu apărarea hotarelor. Secuii așezați încă din vermea regelui Ștefan I au asigurat apărarea granițelor statului maghiar, prima atestare documentară fiind din 1217. Secuii aveau sarcina de a apăra drumul comercial nord-sud și totodată aveau drept de vamă.
La sfârșitul sec. al XIII-lea Săcueniul a intrat ca donație regală în proprietatea Gutchelezilor, totodată pierzând dreptul de vamă. Invazia tătarilor din 1241 a distrus localitatea. La sfârșitul secolului al XIII-lea domeniul a fost stăpânit de Gutchelezi dintre care probabil că Dorogi Peter a fost primul care a construit cel dintâi castel în locul actualului liceu. În anul 1399 regele Sigismund donează domeniul Săcuenului familiei Zolyomi din Albiș. Din această perioadă localitatea Săcuieni devine centrul economic al domeniului Zolyomi.
În 1460 familia obține dreptul de a construi cetate. Probabil că în acel loc se afla o altă clădire, deoarece în aprobarea obţinută era vorba de fortificarea unei cetăţi mai vechi. În secolele următoare fortificația ridicată pe o insulă a Ierului va juca un rol important în istoria principatului Transilvaniei. Războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja din 1514 va afecta și orașul Săcueni: este distrusă biserica gotică construită în 1470, castelul nobiliar, sunt uciși mai mulți membri ai familiei Zolyomi. În secolul al XVI-lea rolul politic al familiei Zolyomi crește, principii Bethlen Gabor și Rakoczi Gyorgy întărind privilegiile familiei. În anul 1634 Zolyomi David cade în dizgrația principelui și Rakoczi Gyorgy confiscă domeniul de la Săcueni, incluzându-l în domeniile Principelui Transilvaniei. După căderea cetății Oradiei (1660) cetatea Săcueni devine bastionul vestic al principatului Transilvaniei. În timpul ostilităților împotriva turcilor cetatea suferă mai multe asedii, dar niciodată nu a fost cucerită. Împejurimile au fost devastate de nemunărate ori. Conform punctului 6 al tratatului de pace încheiat în 1664 între turci și austrieci, cetatea Săcueni trebuia distrusă, ceea ce se realizează la începutul anului 1665. Până în 1685, Săcuienul era sub administrație transilvană, după care a intrat sub administrație regală. În a doua jumătate a sec. al XVII-lea din cauza războaielor turco-austriece și a problemelor economico-sociale, populația locală participă la mai multe revolte sociale. Domeniul Săcueni a revenit principelui Rakoczi Ferenc al II-lea. În consecință, toată Valea Ierului s-a alăturat luptei de eliberare condusă de principe. După înfrângerea luptei de eliberare, stăpânii domeniului au devenit austrieci: J. Dietrichstein, consilier imperial, al cărui fiu, J. Dietrichstein Junior, a înălțat în stil baroc biserica romano-catolică și aripa sudică a castelului din localitate între anii 1750-1760. Din 1830 domeniul intră în posesia grofilor Stubenberg care dezvoltă în continuare viața economică a localității. În acele vremuri, castelul a găzdiut birourile ofiţerilor şi a instanţei de judecători. În timpul revoluției maghiare din 1848 orașul Săcueni joacă un rol important în desfășurarea evenimentelor. Este de remarcat că în această perioadă a fost prezent în localitate și poetul revoluționar Petofi Sandor. În a doua jumătate a sec. al. XX-lea orașul Săcueni devine un important centrui economic al producției agricole, principalele produse fiind cerealele, animalele de tăiat, produsele lactate, vinurile și peștele. Totodată se intensifică și prezența capitalului industrial concretizat prin înființarea în anul 1872 a Băncii de Credit de pe Valea Ierului. Construirea căii ferate între 1855-1877, crearea sistemului de învățământ și a instituțiilor culturale locale au reprezentat realizări importante. Ca urmare a tratatelor de pace în urma Primului Război Mondial, granița de stat a fost trasată la vest de localitate, teritoriul orașului revenind României.
La sfârşitul neolticului în zona Săcuienului și a împrejurimilor au locuit populații de agricultori. În această perioadă s-au descoperit unelte de piatră șlefuită, unelte de cupru și fragmente de ceramică. Urmele epocii bronzului mai precis cultura Otomai au ieșit la iveală în mai multe puncte ale localității. În locul numit Cetatea Boilor, o insulă înconjurată de apele și mlaştinile Ierului, s-a descoperit o aşezare fortificată cu valuri de pământ. Din perioada 1400-1450 î.e.n. s-au descoperit morminte de incinerare, urme de case, diferite fragmente de ceramică și în anumite locuri bogate depozite de unelte de bronz. Izolat s-au descoperit și podoabe de aur. Epoca fierului este evidențiată în zonă printr-un mormânt celtic care este unul dintre cele mai vechi morminte de acset gen de pe teritoriul României. Descoperirile argheologice păstrează urmele popoarelor migratoare: a sarmațienilor, gepizilor, hunilor și slavilor. S-au descoperit morminte avare din sec. al VII-lea în mai multe puncte ale localității. Influența fiecărei culturi este prezentă în formarea localității și a vieții populației autohtone. Între secolele IX –X zona devine locul de așezare a triburilor maghiare în special a secuilor, încredințați cu apărarea hotarelor. Secuii așezați încă din vermea regelui Ștefan I au asigurat apărarea granițelor statului maghiar, prima atestare documentară fiind din 1217. Secuii aveau sarcina de a apăra drumul comercial nord-sud și totodată aveau drept de vamă.
La sfârșitul sec. al XIII-lea Săcueniul a intrat ca donație regală în proprietatea Gutchelezilor, totodată pierzând dreptul de vamă. Invazia tătarilor din 1241 a distrus localitatea. La sfârșitul secolului al XIII-lea domeniul a fost stăpânit de Gutchelezi dintre care probabil că Dorogi Peter a fost primul care a construit cel dintâi castel în locul actualului liceu. În anul 1399 regele Sigismund donează domeniul Săcuenului familiei Zolyomi din Albiș. Din această perioadă localitatea Săcuieni devine centrul economic al domeniului Zolyomi.
În 1460 familia obține dreptul de a construi cetate. Probabil că în acel loc se afla o altă clădire, deoarece în aprobarea obţinută era vorba de fortificarea unei cetăţi mai vechi. În secolele următoare fortificația ridicată pe o insulă a Ierului va juca un rol important în istoria principatului Transilvaniei. Războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja din 1514 va afecta și orașul Săcueni: este distrusă biserica gotică construită în 1470, castelul nobiliar, sunt uciși mai mulți membri ai familiei Zolyomi. În secolul al XVI-lea rolul politic al familiei Zolyomi crește, principii Bethlen Gabor și Rakoczi Gyorgy întărind privilegiile familiei. În anul 1634 Zolyomi David cade în dizgrația principelui și Rakoczi Gyorgy confiscă domeniul de la Săcueni, incluzându-l în domeniile Principelui Transilvaniei. După căderea cetății Oradiei (1660) cetatea Săcueni devine bastionul vestic al principatului Transilvaniei. În timpul ostilităților împotriva turcilor cetatea suferă mai multe asedii, dar niciodată nu a fost cucerită. Împejurimile au fost devastate de nemunărate ori. Conform punctului 6 al tratatului de pace încheiat în 1664 între turci și austrieci, cetatea Săcueni trebuia distrusă, ceea ce se realizează la începutul anului 1665. Până în 1685, Săcuienul era sub administrație transilvană, după care a intrat sub administrație regală. În a doua jumătate a sec. al XVII-lea din cauza războaielor turco-austriece și a problemelor economico-sociale, populația locală participă la mai multe revolte sociale. Domeniul Săcueni a revenit principelui Rakoczi Ferenc al II-lea. În consecință, toată Valea Ierului s-a alăturat luptei de eliberare condusă de principe. După înfrângerea luptei de eliberare, stăpânii domeniului au devenit austrieci: J. Dietrichstein, consilier imperial, al cărui fiu, J. Dietrichstein Junior, a înălțat în stil baroc biserica romano-catolică și aripa sudică a castelului din localitate între anii 1750-1760. Din 1830 domeniul intră în posesia grofilor Stubenberg care dezvoltă în continuare viața economică a localității. În acele vremuri, castelul a găzdiut birourile ofiţerilor şi a instanţei de judecători. În timpul revoluției maghiare din 1848 orașul Săcueni joacă un rol important în desfășurarea evenimentelor. Este de remarcat că în această perioadă a fost prezent în localitate și poetul revoluționar Petofi Sandor. În a doua jumătate a sec. al. XX-lea orașul Săcueni devine un important centrui economic al producției agricole, principalele produse fiind cerealele, animalele de tăiat, produsele lactate, vinurile și peștele. Totodată se intensifică și prezența capitalului industrial concretizat prin înființarea în anul 1872 a Băncii de Credit de pe Valea Ierului. Construirea căii ferate între 1855-1877, crearea sistemului de învățământ și a instituțiilor culturale locale au reprezentat realizări importante. Ca urmare a tratatelor de pace în urma Primului Război Mondial, granița de stat a fost trasată la vest de localitate, teritoriul orașului revenind României.
(sursa) - cu o adaptare și corectare a multiplelor greșeli gramaticale, ortografice sau semantice din textul-sursă...
O ilustrare a cetății de la Săcueni cuprinsă în lucrarea Theatrum Europaeum, un fel de revistă de istorie a teritoriilor vorbitoare de limbă germană editată de Matthäus Merian și publicată între 1633 și 1738, în 21 volume in quarto.
"Abbildung der Vöstung Seckelhit vor der Demolirung Anno 1665" (14 x 18 cm) und "... nach der Demolirung" (14 x 18 cm). Zwei Darstellungen auf einem Blatt. Kupferstich von Merian aus "Theatrum Europaeum", 1672, 28,5 x 18 cm
Revenind la Castelul Stubenberg (cu numărul de ordine în registrul monumentelor 353, BH-II-m-B-01195), la istoria și stăpânii acestuia, trebuie amintit că Dietrichstein Ferenc János a fost naturalizat în 1742. Fiul lui deja era la Săcueni unde întemeiase o agricultură dezvoltată. Între 1750 și 1760 a construit aripa sudică a castelului, în locul castelului Zolyomi. Între anii 1764 și 1768 a sprijinit construirea bisericii romano-catolice.
În 1830 domeniul de la Săcuieni a devenit proprietatea contelui Stubenberg Gusztáv. El a contruit un hambar în stil clasicist, după care, la cumpăna dintre secole a restaurant castelul, lucrările finalizându-se în 1906. Tot în acest timp a construit și aripa nord-estică.
Arhitectul vienez Victor Siedec s-a folosit într-un mod uimitor de oblicitatea dealului, deoarece fațada principală este fără etaj, dar privind de pe șoseaua principală, pare cu etaj.
După război, în castel a funcționat o școală, iar după 1989 și până în 2008 aici a fost Liceul „Petőfi Sándor”, mutat apoi într-o clădire nouă.
În vara anului 2010, primăria din Săcuieni a semnat un contract cu Fundația Sfântul Francisc, în care primăria concesionează castelul pentru fundație pe o perioadă de 49 ani, cu condiția ca acesta să renoveze și să întrețină clădirea. În clădire este planificat să funcționeze un cămin de copii.
Aripile castelului sunt în forma literei L. În mijlocul fațadei principale a aripii de vest are un hol deschis. Geamurile fațadei principale sunt cu închidere dreaptă. Clădirea are un singur nivel, în partea dinspre curte are un coridor boltit. Deasupra intrării principale se află blazonul familiei Dietrichstein. Cele două părți ale porticului sunt decorate cu câte o coloană ionică.
De la intrarea principală, în dreapta, se vede ce a mai rămas din grădina de iarnă din trecut. Fațada secundară din spate este etajată. În fața clădirii se află un parc dendrologic sălbatic, în care se pot vedea rămășițele unei fântâni decorate cu un vultur.
Ca o construcție secundară, grânarul se află lângă biserică, de-a lungul drumului care duce în centru. Contele Stubenberg Gusztáv l-a constrtuit în 1840 în stil clasic. Tot atunci, Fényes Elek a scris următoarele despre grânar: “... este un castel seniorial de modă veche care seamănă cu o mănăstire. Grânarele noi de pe piață diferă de acesta”. În anii '90, primăria a vândut această clădire. Acoperișul din grinzi de lemn a fost demontat și dus de acolo, așa că acum clădirea este deschisă și se degradează într-un ritm rapid.
(sursa) - cu aceleași mențiuni ca și mai sus...
În 1830 domeniul de la Săcuieni a devenit proprietatea contelui Stubenberg Gusztáv. El a contruit un hambar în stil clasicist, după care, la cumpăna dintre secole a restaurant castelul, lucrările finalizându-se în 1906. Tot în acest timp a construit și aripa nord-estică.
Arhitectul vienez Victor Siedec s-a folosit într-un mod uimitor de oblicitatea dealului, deoarece fațada principală este fără etaj, dar privind de pe șoseaua principală, pare cu etaj.
După război, în castel a funcționat o școală, iar după 1989 și până în 2008 aici a fost Liceul „Petőfi Sándor”, mutat apoi într-o clădire nouă.
În vara anului 2010, primăria din Săcuieni a semnat un contract cu Fundația Sfântul Francisc, în care primăria concesionează castelul pentru fundație pe o perioadă de 49 ani, cu condiția ca acesta să renoveze și să întrețină clădirea. În clădire este planificat să funcționeze un cămin de copii.
Aripile castelului sunt în forma literei L. În mijlocul fațadei principale a aripii de vest are un hol deschis. Geamurile fațadei principale sunt cu închidere dreaptă. Clădirea are un singur nivel, în partea dinspre curte are un coridor boltit. Deasupra intrării principale se află blazonul familiei Dietrichstein. Cele două părți ale porticului sunt decorate cu câte o coloană ionică.
De la intrarea principală, în dreapta, se vede ce a mai rămas din grădina de iarnă din trecut. Fațada secundară din spate este etajată. În fața clădirii se află un parc dendrologic sălbatic, în care se pot vedea rămășițele unei fântâni decorate cu un vultur.
Ca o construcție secundară, grânarul se află lângă biserică, de-a lungul drumului care duce în centru. Contele Stubenberg Gusztáv l-a constrtuit în 1840 în stil clasic. Tot atunci, Fényes Elek a scris următoarele despre grânar: “... este un castel seniorial de modă veche care seamănă cu o mănăstire. Grânarele noi de pe piață diferă de acesta”. În anii '90, primăria a vândut această clădire. Acoperișul din grinzi de lemn a fost demontat și dus de acolo, așa că acum clădirea este deschisă și se degradează într-un ritm rapid.
(sursa) - cu aceleași mențiuni ca și mai sus...
În această fotografie a uneia dintre aripile castelului, se poate vedea că deja acoperișul a fost reparat și restaurat. În planul îndepărtat este grădina de iarnă (sera).
... adică aceasta... sau mai bine spus, ce a mai rămas din ea...
Tufele luxuriante de Bignonia și alte plante agățătoare au cotropit (și) acest spațiu, dându-i un aer de junglă...
...nici metalul nu a scăpat neinvadat, pentru plante această simbioză nefirească nefiind nicidecum un impediment...
... cealaltă fațadă a corpului de clădire, cea cu parcul dendrologic și cu fântâna cu vultur în paragină totală...
... unul dintre "ochii" acestei clădiri...
ferestrele unui suflet chinuit și parcă rămas în Purgatoriu...
... în toată această stare generală de degradare, un asemenea detaliu, cu trompețicile astea îngerești (Amerikanische Klettertrompete - "Campsis radicans"), parcă te face să uiți unde te afli...
... la câțiva pași mai în spate, tot lângă grădina de iarnă, un tablou parcă scos din "Paradis în destrămare"
... dar apele din fântâni refuză gălețile lor...
... dar, cine știe, poate că gloria din vremuri de mult apuse va fi restaurată
la fel și acest blazon al familiei Stubenberg...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu