Eyjafjallajökull, eu şi apusul...

Da, recunosc, sufăr de o obsesie (fotografică) legată de apusuri, de crepuscul, de finaluri diurne cromatice fascinante...
Am mai stat într-o seară, de la ora 19 până pe la 23 lângă lacul din Nesselande, fotografiind natura la apus şi apoi la căderea nopţii... (dar asta, într-un episod viitor)

Cam aşa arăta orizontul la apus, în Nesselande, în seara zilei de 15 aprilie, în condiţiile în care mult-mediatizatul nor de cenuşă a fost adus de curenţii atmosferici direct peste Olanda. Un spectacol vizual care nu putea fi trecut cu vederea; plăcut pentru toţi fotografii amatori adunaţi pe plaja lacului pentru a imortaliza cromatica deosebita, dar nu la fel de plăcut pentru cei care aveau să rămână la sol din cauza sistării zborurilor...
Oricum, in acea seară, am ieşit pe terasă, atras fiind de o lumină stranie ce pătrundea prin feerstrele imense ale casei...
Şi când am văzut culorile apusului, am fugit imediat să iau aparatul foto... după câteva cadre trase de pe terasă şi de la geam, am luat rucsacul în spate şi am dat buzna în mica magazie de unelte, de unde am scos bicicleta şi, ca un adevărat olandez, am pedalat cu viteză până pe plaja lacului, unde am avut ocazia să întâlnesc şi alţi pasionaţi de fotografie care ieşiseră să fotografieze cerul...
Ce a urmat după aceea, ştiţi cu toţii, din mass-media...

O zi splendidă, încheiată într-o feerie cromatică deosebită...
Am plonjat, apoi, într-o stare inexplicabilă de bine şi linişte interioară, în patul acvatic; am adormit peste valurile călduţe ale saltelei, cu gândul şi cu capul în nori... şi nu erau de cenuşă vulcanică...