Mocănind pe Valea Vaserului...

Dragii moşului, multă vreme trecu de când fost-am împreună cu Papuashu, Miţă şi Georgi prin Maramureş...
Ştiu, v-am tot ameninţat cu fotografiile de pe Valea Vaserului, zicând că o să le scot la lumină pe vreme de caniculă, doar-doar ne-om mai răcori o ţâră... Aşadar, am profitat de ultimele 2 zile ploioase şi răcoroase pentru a pune laolaltă fotografiile făcute în ziua petrecută pe Valea Vaserului, cu muncitorii forestieri şi cu mocăniţa. Papuashu o fo mai harnic decât mine... aici puteţi admira(dacă nu aţi făcut-o pân' amu, deşi mă-ndoiesc) fotografiile sale...
Tot cu ocazia prilejului respectiv, am apucat să scriu şi câteva rânduri care să se alăture poveştii fotografice...

N.B. – ceea ce urmează să citiţi este un fel de anamnesis extins (destul de tardiv buchisit) al călătoriei noastre prin Ţara Maramureşului, mai precis al incursiunii cu mocăniţa pe Valea Vaserului... din păcate, din martie încoace nu am găsit răgazul necesar pentru a aşterne povestea călătoriei hibernale; mai era puţin şi fluxul memoriei n-ar mai fi permis decât nişte răzleţe reminiscenţe să fie aduse la lumină, dar – din fericire – ne-ar fi salvat memoria afectivă şi acea stare specială pe care o simt şi eu (şi ceilalţi prieteni cu care am călătorit şi fotografiat) atunci când îmi aduc aminte de acea săptămână de martie iernatic în care am hălăduit prin Maramu’...
Trecând cu bine peste acomodarea cu plaiul înzăpezit al Maramureşului, la Borşa, şi după un traseu (nins moroşeneşte) către Cascada Cailor din masivul Rodnei, am plecat spre Vişeu, pentru o altă etapă a peregrinării fotografice. Şedinţa de Stat Major, în vederea pregătirii asediului fotografic asupra Văii Vaserului, ne-a găsit în camera pensiunii din Borşa, cu un vraf de hărţi, cărţi şi un album foto extraordinar cu Valea pe care urma să o străbatem. Şi cum, după discuţiile extrem de utile şi binevenite cu proprietarul pensiunii, aflăm (dacă mai era cazul) că pe Valea Vaserului – încă iarna – sezonul turistic nu este deschis, dar facem rost de un număr de telefon al cuiva care se ocupă în Gara CFF de mersul mocăniţei cu muncitori, pentru a ne lua şi pe noi.
Cu imaginea fotografiilor din album, cu Măriuţa şi Elveţia (cele două locomotive cu abur) am adormit în gând, în ultima noapte la Borşa, urmând ca a doua zi să plecăm spre Vişeul de Sus. Popasul de nici o noapte de la pensiunea din Vişeu a venit numai bine, ca o reîncărcare de baterii înaintea lungului (dar extraordinarului) drum ce avea să ne aştepte; aflăm că la ora 5.30 dimineaţa ar cam trebui să fim în Depoul CFF ca să prindem mocăniţa cu muncitori.

După o utilă orientare turistică cu traseul de la pensiune la locul de plecare a mocăniţei – cu o seară înainte – dimineaţa la ora 4 s-a dat trezirea şi împachetarea pentru drum. La 5.30 eram încă într-o stare de oniric obosit şi buimac, dar nerăbdători ca nişte copii să pornim la drum. Şi afară ningea... da’ ningea... ca în basmele alea de spus la gura sobei... Făcându-ne cu greu loc printre fulgii dezlănţuiţi, cu rucsacii foto, trepiede şi merindea, am mers să întrebăm cum facem; „mergeţi numa’ la vagonul de clasă” a spus unul din muncitori... Auzi tu... vagon de clasă... noi, mai degrabă am fi avut nevoie de un vagon de dormit, dar nu era cazul să cerem o suplimentare de vagoane şi nici diferenţa la biletul pentru carroza letti. În depou, forfotă mare... se manevrau nenumărate vagonete goale pentru lemne; zgomotul era parcă prea tăios pentru urechile noastre încă blegite de somn... dar parcă lumina galbenă a proiectoarelor din curtea depoului, ninsoarea regească şi vivacitatea aceea (mult prea matinală) a muncitorilor, ne-au scos din letargia onirică şi am pus mâna pe trepiede şi aparate şi am început să tragem la repezeală câteva cadre, ba încercând să ne protejăm aparatele de ninsoarea care nu mai contenea (deh... nu toţi avem Pentax weather resistant), ba cu un ochi la mişcarea lanţului de vagonete... vorba aia... să nu rămânem de căruţă taman în depoul mocăniţei...
Chiar şi aşa, după un ultim cadru tras cu lunga garnitură urnită din loc, am fugit prin zăpadă o bucată sănătoasă până să ajungem la vagonul nostru de clasă. Clasa... muncitoare; întuneric beznă în vagon, noroc cu frontala din dotare; aşa am desluşit băncile de lemn şi soba din mijlocul vagonului pe post de încălzire centrală...

Înfruntând ninsoarea, omida asta metalică şi interminabilă s-a pus la drum... cu o primă oprire după 10-15 minute, la... un ABC, pentru alimentare (alimentarea muncitorilor cu câte ceva cald...). Încet-încet se făcu lumină, iar garnitura cu câteva zeci de vagonete pentru buşteni şerpuia agale la deal, în sus pe Vale... Pe parcurs, la câte un canton se mai oprea pentru a permite muncitorilor să mai încarce tot felul de lucruri... de la crengi pentru consolidarea malurilor, la piese de schimb pentru TAF-uri sau drujbe sau chiar mobilier sau merinde. Aşadar, am împărţit camaradereşte vagonul de clasă cu muncitorii forestieri, care la început ne priveau cu o oarecare mirare, dar asta nu a durat mult... o subtilă crispare şi stânjeneală în faţa obiectivelor noastre au fost curând înlocuite de o naturaleţe cum numai la oameni simpli şi dintr-o bucată mai întâlneşti. Curând, am devenit pentru ei un fel de mobilă umblătoare, cu aparate foto la ochi... nu mai pozau, nu ne mai băgau în seamă... perfect pentru noi; aşa reuşeam să surprindem nedisimulat spiritul şi starea acestor oameni; puteam fura suflete adevărate fără nici o problemă. Vagonete cuplate şi ecuplate cu măiestrie, fluierături şi strigăte, nervi şi glume deocheate, cam aşa decurge traseul mocăniţei... şi chiar dacă asta înseamnă să faci rost de lemne de foc pentru soba din vagon în timpul mersului şi apoi să le spargi cu o cuplă metalică groasă cât mâna... sau să repari şi să înlocuieşti o curea ruptă de la locomotivă... şi motorina pentru înteţitul focului tot la fel, luată din mers din locomotivă...
Din cauza fumului din vagon, dar mai ales datorită peisajului de pe Vale care se derula în slow-forward, am stat mai mult afară, la capetele vagonului, atârnând în exterior, cu aparatele foto în mână. Din cei aproximativ 40 km. Cât măsoară traseul feroviar al Văii Vaserului, noi am trecut de cei 31 km. pe care îi parcurge mocăniţa cu turiştii până la Cantonul Făina şi am mai mers în amonte până la Valea Babei... un drum de mai bine de 6 ore, doar dusul...

Pe drumul de întoarcere, garniturii i se ataşează pe parcurs vagoanele încărcate cu buşteni... mulţi buşteni; prelungul şarpe metalic (ce a putut înghite atâta lemn) se lasă uşor dus la vale, acompaniat de semnalele mecanicului din locomotivă şi de strigătele muncitorilor care stau cam tot la al doilea vagon pentru a-l mai domoli şi frâna atunci când este necesar. Pe nesimţite, soarele trece dincolo de vârfurile brazilor şi lasă seara să-şi intre în drepturi... Punem deoparte aparatele foto şi luăm în primire – pe rând – câte un... pui de somn, zdruncinat ce-i drept, dar care pică numai la fix după aşa o zi plină...

Aproape de ora 8 seara, ajungem înapoi în Depoul CFF, unde, aşa ca-ntr-o ultimă demonstraţie de măiestrie, muncitorii robotesc din mers intrarea locomotivei şi a vagonului de clasă pe una din linii, iar restul imensei încărcături lemnoase, pe alta... căci mare fu mirarea să vezi din mers cum pe lângă tine trec acum toate vagoanele încărcate, pe care până atunci te obişnuiseşi să le admiri şerpuind zgomotos şi greoi în spate... În final, descălecatului din mocăniţă i-a urmat drumul către o altă zonă interesantă care ne aştepta: Sighetul Marmaţiei – Săpânţa, apoi Bârsana... Bonţida... alte fotografii, alte poveşti...

P.S. am uitat să vă avertizez (dacă tot aţi parcurs povestea până aici) că acesta este un text-fluviu :D ... nerecomandat grăbiţilor sau celor responsabili cu managementul judicios al timpului (pierdut) :)