Cetatea Şoimoş

Să cânte, dară, muzica la castel!

În ziua aceea însorită, când ne-am întâlnit pentru prima dată cu micuţa Sara, cu Alin şi Ileana, paşii ne-au dus şi până în vârful dealului numit Cioaca Tăutului, locul unde este amplasată strategic Cetatea Şoimoş.
Aşteptam de un an să ajung acolo, iar vinovat de asta a fost numai Alin, care a făcut nişte fotografii extraordinare, stârnindu-ne curiozitatea de a vizita locurile acelea.

Pe lângă documentarea oferită de Wiki cea de toate zilele, am mai găsit câte ceva interesant...

Planul cetăţii...

... o acuarelă
(aflată în colecţiile Bibliotecii Naţionale a Ungariei)
din 1816 care înfăţişează cetatea, râul Mureş, Lipova şi Radna


(sursa, alte informaţii şi imagini, aici)

... şi o prezentare cartografică a zonei,
inclusă în Josephinische Landesaufnahme

Soarele văratic era încă la datorie când am luat la picior (Sety, la lăbuţe, iar Sara mai mult în braţe) Cioaca Tăutului, un urcuş deloc uşor, dar care nu a făcut decât să potenţeze şi mai mult ceea ce urma să vedem şi să admirăm din vârf, printre ruinele cetăţii...

Ca şi în cazul altor monumente arhitecturale de acest gen, natura, în lupta sa (câştigată) de a-şi intra în drepturile-i fireşti, a reuşit să creeze un cadru foarte interesant în care simbioza dintre mineral şi vegetal generează un spectacol vizual, olfactiv şi auditiv de excepţie... Vorba lui Alin... păcat că pozele nu au miros...

Odată ajuns sus şi după ce apuci să-ţi tragi sufletul după urcuşul destul de solicitant, realizezi - cu amărăciune (devenită pentru noi obişnuinţă) în suflet - că astfel de locuri încărcate de istorie şi farmec zac în paragină şi uitare, cu vremea şi vremurile apăsând din ce în ce mai greu pe balanţa pieirii...
Pe de altă parte, nu ştiu dacă numai mie mi se întâmplă sau nu, dar de foarte multe ori, când ajung în locuri din astea oarecum greu accesibile şi chiar cvasi-necunoscute cohortelor de turişti, mă încearcă un sentiment straniu... La început de mâhnire, gândindu-mă la soarta nefastă a unor asemenea locuri, iar apoi un fel de mulţumire interioară (destul de egoistă) care mă face să mă simt bucuros să paşii m-au purtat în locuri unde greu poate ajunge ne-civilizaţia luată pe tălpile şlapilor clămpănitori ai păpucarilor (sub)urbani puşi pe devastat natura şi frumuseţile sale, atâtea câte au mai rămas...
Şi la Cetatea Şoimoş, încercările timide de restaurare-conservare au dus la rezultate nefericite, zic eu...

... căci piatra, oricât e de tare, se macină şi trece stând, iar peste trista-i măcinare...









... nu rămâne decât Mureşul cu apele sale, care îţi curge la picioare, oferindu-ţi o privelişte care te face să uiţi de toţi şi de toate...





... aici sus, doar vântul din aripile trecuţilor şoimi se mai aude...



... iar forfota abia perceptibilă a muşuroiului omenesc de la poalele dealului,
fie că e pe drum de fier sau de piatră...





... nu poate decât să te facă să-ţi realizezi nimicnicimea...



... chiar dacă unii încă mai cred că, scrijelindu-şi numele pe câte-o piatră din zid,
pot rămâne în istorie...

Nu ştiu cum se face, dar înălţimile astea, vârfurile de deal sau piscurile munţilor, cu toate splendorile pe care ţi le înşiră la picioare, au un efect hipnotic... Te fac să cazi aşa, ca-ntr-o amnezie retrogradă şi să te trezeşti apoi la realitate, neştiind ce ţi s-a-ntâmplat...
Seara începea încet-încet să îşi intre în drepturi şi noi mai aveam de ajuns încă în câteva locuri faine (Cetatea Şiria şi un lan de floarea-soarelui)... Cum a scris şi pozat şi Papuashu... Seara, după o zi cu Sara...

La bună revede - şi anume - re!