Oraşul transparent - Michael Wolf

Peregrinările mele recente prin lumea fotografiei m-au purtat şi pe Lens Culture, unde am găsit - printre multe articole şi fotografii interesante - Oraşul transparent al lui Michael Wolf, un proiect extrem de interesant, cu o finalizare fotografică pe măsură.
Oraşul transparent este locul unde abstracţia arhitecturală întâlneşte voyeurismul high-tech al autorului, concept concretizat într-un studiu fotografic al centrului oraşului Chicago.
Cineva caracteriza această lucrare ca întâlnirea dintre Edward Hopper şi Blade Runner; o a treia referinţă ar putea fi chiar şi filmul lui Hitchcock - Rear Window.
Revenind la lucrarea lui Wolf şi punctul său de plecare - oraşul, metropola - se poate spune că aceste aglomerări urbane pot părea câteodată nişte imense abstracţii vizuale. Juxtapunerile înghesuite ale diverselor stiluri arhitecturale - toate comprimate în dense spaţii verticale suprapuse - pot fi considerate lucruri de o rară frumuseţe a măiestriei omeneşti.
Aceste universuri verticale îndrăzneţe cu pereţi de sticlă invită instinctiv câteodată la mici desfătări perverse voyeuristice...
În ceea ce priveşte partea mai tehnică a realizării cărţii sale, Wolf a ales puncte de staţie de pe acoperişurile unor clădiri sau de la ferestrele clădirilor opuse, pentru a fructifica la maxim potenţialul fotografic al fiecărei scene. A aşteptat apoi lumina perfectă şi acele clipe ale zilei când crepuscului şi lumina interioară a clădirilor făceau ca pereţii vitraţi să fie aproape invizibili. Toate acestea, captate cu ajutorul unei camere foto de format mare, cu 112 megapixeli, care a reuşit să redea în mod excepţional detaliile.
În plină desfăşurare a proiectului său - care a avut punct de plecare în studiul strict arhitectural al centrului metropolei Chicago - Wolf a descoperit că după ce mărea fotografiile, putea vedea în detaliu ce se întâmplă în spatele pereţilor de sticlă ai clădirilor fotografiate. Şi chiar aşa a fost la un moment dat, când un bărbat care lucra într-unul din birourile clădirii pe care Wolf o fotografia, i-a arătat fotografului degetul mijlociu, în semn de dispreţ la adresa spionajului fotografic la care fusese supus.
Această descoperire a făcut ca artistul să se concentreze nu numai pe exteriorul clădirilor, ci şi pe ceea ce se putea vedea în spatele pereţilor transparenţi, cele două planuri fiind într-o permanentă contrapunere. Şi astfel aceste fotografii gigante cu detaliile lor extraordinare au devenit nişte complexe şi bogate mărturii ale vieţii urbane de zi cu zi a secolului XXI.
Cartea are şi o introducere, în care Natasha Egan spune că în timp ce majoritatea fotografilor glorifică universul urban şi arhitectura unică din Chicago, Wolf reprezintă şi descrie oraşul mai abstract, concentrându-se mai puţin asupra structurilor individuale bine cunoscute şi mai mult asupra contradicţiilor dintre stilurile arhitecturale care de obicei sunt apltatizate în unele fotografii.
Spre deosebire de ferestrele impermeabile ale fotografiilor sale din Hong Kong, acestea din Chicago permit o privire prin multiplele straturi vitrate pentru a revela resorturile sociale ale vieţii şi muncii în acest univers urban.
Cu tot voyeurismul amintit mai devreme şi departe de excitaţia perversă specifică, Wolf descoperă mai degrabă o singurătate lumească în ferestrele sale... oameni adânciţi în monitoarele calculatoarelor, oameni care privesc în gol la televizor sau oameni care dorm singuri în fotolii... Mulţi dintre locuitorii aceştia par izolaţi şi amorţiţi în sterile şi anonime cutii-camere suspendate în aer, departe de orice realitate pământeană şi imediată...
Scriitorul şi bloggerul Geoff Manaugh vede o corelaţie directă între aceste fotografii şi efectul psihologic descris de J.G. Ballard în romanul său, High-Rise. Scriitorul sugera că natura acestor clădiri generează un nou tip social; Ballard continuă, spunând că cei care locuiesc în astfel de clădiri au nevoie de foarte puţină intimitate, trăind mai degrabă ca o specie avansată de maşini, în mediul şi atmosfera neutră a clădirii. Ca un arhitectural stabilizator de stări sufleteşti, ca un Prozac spaţial, clădirea însăşi dă naştere unor personalităţi ne-emoţionale, unor persoane care îşi petrec timpul aşteptând ca ceva să se întâmple, în timp ce ei înşişi nu fac nimic...
Wolf accentuează această senzaţie de alienare şi de stare fără cale de ieşire prin cropuri strânse ale fotografiilor, fiind astfel dificil de găsit un context liniştitor şi reconfortant, chiar şi într-o panoramă larg desfăşurată.

Şi când te gândeşti că o astfel de "vedere" au zi de zi locuitorii acestor microuniversuri urbane... iar după cum se vede, nu suntem noi singurii afectaţi într-un fel sau altul de arhitectura aceasta urbană şi de mediul citadin în care trăim... fiecare cu problemele sale...