.jpg)
vineri, 30 ianuarie 2009
miercuri, 28 ianuarie 2009
marți, 27 ianuarie 2009
Maşina perfectă pentru piţipoance şi cocalari
După toată seriozitatea din ultima vreme, am zis că ar fi cazul să ne mai descreţim un pic senzorii şi obiectivele...
Aşadar, o doză sănătoasă de bling-bling e aur curat :)) Am zis aur? Rectific... Haur :D
Ia deschideţi-vă diafragmele şi lungiţi-vă timpii de expunere să vedeţi acilea ceva...
Aşadar, o doză sănătoasă de bling-bling e aur curat :)) Am zis aur? Rectific... Haur :D
Ia deschideţi-vă diafragmele şi lungiţi-vă timpii de expunere să vedeţi acilea ceva...
luni, 26 ianuarie 2009
duminică, 25 ianuarie 2009
Lookin' for the... autumn
prin ochiul tomnatic al naturii...
... chiar dacă acum iarna începe ostilităţile cu primăvara... am găsit colţişorul acesta de natură cald şi luminos ocrotit de crengile încovoiate ale unui copac, ca-ntr-o îmbrăţişare misterioasă şi răcoroasă...
joi, 22 ianuarie 2009
Oraşul transparent - Michael Wolf
Peregrinările mele recente prin lumea fotografiei m-au purtat şi pe Lens Culture, unde am găsit - printre multe articole şi fotografii interesante - Oraşul transparent al lui Michael Wolf, un proiect extrem de interesant, cu o finalizare fotografică pe măsură.
Oraşul transparent este locul unde abstracţia arhitecturală întâlneşte voyeurismul high-tech al autorului, concept concretizat într-un studiu fotografic al centrului oraşului Chicago.
Cineva caracteriza această lucrare ca întâlnirea dintre Edward Hopper şi Blade Runner; o a treia referinţă ar putea fi chiar şi filmul lui Hitchcock - Rear Window.
Revenind la lucrarea lui Wolf şi punctul său de plecare - oraşul, metropola - se poate spune că aceste aglomerări urbane pot părea câteodată nişte imense abstracţii vizuale. Juxtapunerile înghesuite ale diverselor stiluri arhitecturale - toate comprimate în dense spaţii verticale suprapuse - pot fi considerate lucruri de o rară frumuseţe a măiestriei omeneşti.
Aceste universuri verticale îndrăzneţe cu pereţi de sticlă invită instinctiv câteodată la mici desfătări perverse voyeuristice...
În ceea ce priveşte partea mai tehnică a realizării cărţii sale, Wolf a ales puncte de staţie de pe acoperişurile unor clădiri sau de la ferestrele clădirilor opuse, pentru a fructifica la maxim potenţialul fotografic al fiecărei scene. A aşteptat apoi lumina perfectă şi acele clipe ale zilei când crepuscului şi lumina interioară a clădirilor făceau ca pereţii vitraţi să fie aproape invizibili. Toate acestea, captate cu ajutorul unei camere foto de format mare, cu 112 megapixeli, care a reuşit să redea în mod excepţional detaliile.
În plină desfăşurare a proiectului său - care a avut punct de plecare în studiul strict arhitectural al centrului metropolei Chicago - Wolf a descoperit că după ce mărea fotografiile, putea vedea în detaliu ce se întâmplă în spatele pereţilor de sticlă ai clădirilor fotografiate. Şi chiar aşa a fost la un moment dat, când un bărbat care lucra într-unul din birourile clădirii pe care Wolf o fotografia, i-a arătat fotografului degetul mijlociu, în semn de dispreţ la adresa spionajului fotografic la care fusese supus.
Această descoperire a făcut ca artistul să se concentreze nu numai pe exteriorul clădirilor, ci şi pe ceea ce se putea vedea în spatele pereţilor transparenţi, cele două planuri fiind într-o permanentă contrapunere. Şi astfel aceste fotografii gigante cu detaliile lor extraordinare au devenit nişte complexe şi bogate mărturii ale vieţii urbane de zi cu zi a secolului XXI.
Cartea are şi o introducere, în care Natasha Egan spune că în timp ce majoritatea fotografilor glorifică universul urban şi arhitectura unică din Chicago, Wolf reprezintă şi descrie oraşul mai abstract, concentrându-se mai puţin asupra structurilor individuale bine cunoscute şi mai mult asupra contradicţiilor dintre stilurile arhitecturale care de obicei sunt apltatizate în unele fotografii.
Spre deosebire de ferestrele impermeabile ale fotografiilor sale din Hong Kong, acestea din Chicago permit o privire prin multiplele straturi vitrate pentru a revela resorturile sociale ale vieţii şi muncii în acest univers urban.
Cu tot voyeurismul amintit mai devreme şi departe de excitaţia perversă specifică, Wolf descoperă mai degrabă o singurătate lumească în ferestrele sale... oameni adânciţi în monitoarele calculatoarelor, oameni care privesc în gol la televizor sau oameni care dorm singuri în fotolii... Mulţi dintre locuitorii aceştia par izolaţi şi amorţiţi în sterile şi anonime cutii-camere suspendate în aer, departe de orice realitate pământeană şi imediată...
Scriitorul şi bloggerul Geoff Manaugh vede o corelaţie directă între aceste fotografii şi efectul psihologic descris de J.G. Ballard în romanul său, High-Rise. Scriitorul sugera că natura acestor clădiri generează un nou tip social; Ballard continuă, spunând că cei care locuiesc în astfel de clădiri au nevoie de foarte puţină intimitate, trăind mai degrabă ca o specie avansată de maşini, în mediul şi atmosfera neutră a clădirii. Ca un arhitectural stabilizator de stări sufleteşti, ca un Prozac spaţial, clădirea însăşi dă naştere unor personalităţi ne-emoţionale, unor persoane care îşi petrec timpul aşteptând ca ceva să se întâmple, în timp ce ei înşişi nu fac nimic...
Wolf accentuează această senzaţie de alienare şi de stare fără cale de ieşire prin cropuri strânse ale fotografiilor, fiind astfel dificil de găsit un context liniştitor şi reconfortant, chiar şi într-o panoramă larg desfăşurată.
Şi când te gândeşti că o astfel de "vedere" au zi de zi locuitorii acestor microuniversuri urbane... iar după cum se vede, nu suntem noi singurii afectaţi într-un fel sau altul de arhitectura aceasta urbană şi de mediul citadin în care trăim... fiecare cu problemele sale...
Oraşul transparent este locul unde abstracţia arhitecturală întâlneşte voyeurismul high-tech al autorului, concept concretizat într-un studiu fotografic al centrului oraşului Chicago.
Cineva caracteriza această lucrare ca întâlnirea dintre Edward Hopper şi Blade Runner; o a treia referinţă ar putea fi chiar şi filmul lui Hitchcock - Rear Window.
Revenind la lucrarea lui Wolf şi punctul său de plecare - oraşul, metropola - se poate spune că aceste aglomerări urbane pot părea câteodată nişte imense abstracţii vizuale. Juxtapunerile înghesuite ale diverselor stiluri arhitecturale - toate comprimate în dense spaţii verticale suprapuse - pot fi considerate lucruri de o rară frumuseţe a măiestriei omeneşti.
Aceste universuri verticale îndrăzneţe cu pereţi de sticlă invită instinctiv câteodată la mici desfătări perverse voyeuristice...
În ceea ce priveşte partea mai tehnică a realizării cărţii sale, Wolf a ales puncte de staţie de pe acoperişurile unor clădiri sau de la ferestrele clădirilor opuse, pentru a fructifica la maxim potenţialul fotografic al fiecărei scene. A aşteptat apoi lumina perfectă şi acele clipe ale zilei când crepuscului şi lumina interioară a clădirilor făceau ca pereţii vitraţi să fie aproape invizibili. Toate acestea, captate cu ajutorul unei camere foto de format mare, cu 112 megapixeli, care a reuşit să redea în mod excepţional detaliile.
În plină desfăşurare a proiectului său - care a avut punct de plecare în studiul strict arhitectural al centrului metropolei Chicago - Wolf a descoperit că după ce mărea fotografiile, putea vedea în detaliu ce se întâmplă în spatele pereţilor de sticlă ai clădirilor fotografiate. Şi chiar aşa a fost la un moment dat, când un bărbat care lucra într-unul din birourile clădirii pe care Wolf o fotografia, i-a arătat fotografului degetul mijlociu, în semn de dispreţ la adresa spionajului fotografic la care fusese supus.
Această descoperire a făcut ca artistul să se concentreze nu numai pe exteriorul clădirilor, ci şi pe ceea ce se putea vedea în spatele pereţilor transparenţi, cele două planuri fiind într-o permanentă contrapunere. Şi astfel aceste fotografii gigante cu detaliile lor extraordinare au devenit nişte complexe şi bogate mărturii ale vieţii urbane de zi cu zi a secolului XXI.
Cartea are şi o introducere, în care Natasha Egan spune că în timp ce majoritatea fotografilor glorifică universul urban şi arhitectura unică din Chicago, Wolf reprezintă şi descrie oraşul mai abstract, concentrându-se mai puţin asupra structurilor individuale bine cunoscute şi mai mult asupra contradicţiilor dintre stilurile arhitecturale care de obicei sunt apltatizate în unele fotografii.
Spre deosebire de ferestrele impermeabile ale fotografiilor sale din Hong Kong, acestea din Chicago permit o privire prin multiplele straturi vitrate pentru a revela resorturile sociale ale vieţii şi muncii în acest univers urban.
Cu tot voyeurismul amintit mai devreme şi departe de excitaţia perversă specifică, Wolf descoperă mai degrabă o singurătate lumească în ferestrele sale... oameni adânciţi în monitoarele calculatoarelor, oameni care privesc în gol la televizor sau oameni care dorm singuri în fotolii... Mulţi dintre locuitorii aceştia par izolaţi şi amorţiţi în sterile şi anonime cutii-camere suspendate în aer, departe de orice realitate pământeană şi imediată...
Scriitorul şi bloggerul Geoff Manaugh vede o corelaţie directă între aceste fotografii şi efectul psihologic descris de J.G. Ballard în romanul său, High-Rise. Scriitorul sugera că natura acestor clădiri generează un nou tip social; Ballard continuă, spunând că cei care locuiesc în astfel de clădiri au nevoie de foarte puţină intimitate, trăind mai degrabă ca o specie avansată de maşini, în mediul şi atmosfera neutră a clădirii. Ca un arhitectural stabilizator de stări sufleteşti, ca un Prozac spaţial, clădirea însăşi dă naştere unor personalităţi ne-emoţionale, unor persoane care îşi petrec timpul aşteptând ca ceva să se întâmple, în timp ce ei înşişi nu fac nimic...
Wolf accentuează această senzaţie de alienare şi de stare fără cale de ieşire prin cropuri strânse ale fotografiilor, fiind astfel dificil de găsit un context liniştitor şi reconfortant, chiar şi într-o panoramă larg desfăşurată.
Şi când te gândeşti că o astfel de "vedere" au zi de zi locuitorii acestor microuniversuri urbane... iar după cum se vede, nu suntem noi singurii afectaţi într-un fel sau altul de arhitectura aceasta urbană şi de mediul citadin în care trăim... fiecare cu problemele sale...
luni, 19 ianuarie 2009
joi, 15 ianuarie 2009
Într-al unsprezecelea ceas...
Bălţi... lumea e cu susu-n jos... vremea e ca... vremea şi la fel şi vremurile...
O revigorantă ploaie şi uite cum, în mediul ăsta de cultură, ca-ntr-un vas Petri, se nasc şi răsar oglinzi lichide, nebăgate de nimeni în seamă... cu excepţia neatenţilor care, călcând în ele, testează umiditatea totală a reflexiilor tulburate de paşi sau de adierea vreunei brize...
Ochiuri de lume, frânturi de univers citadin pe de-a-ndoaselea... dar într-un mod fascinant... de fiecare dată altcumva...
Câţi dintre cei pe care îi vedem trecând pe lângă noi în zilele umede şi ploioase, murmurând strâns printre dinţi nume de sfinţi şi de administraţii locale... câţi dintre aceştia văd cu adevărat lumea în care trăiesc... cine se mai minunează, stând şi privind în adâncul acestor ochiuri de oglinzi lichide? Poate doar nebunii, veţi spune... atunci, îmi place să ştiu că sunt unul dintre ei :) mi se mai întâmplă uneori să dau peste o astfel de oglindire interesantă şi să mă învârt în jurul ei cu teama de a nu o tulbura cu paşii, încercând să mai descopăr ce lumi interesante mai ascund reflexiile sale...
Da, asta e una din micile mele obsesii (fotografice)... Îl văd ca pe un util exerciţiu de admiraţie mersul câteodată cu capul în pământ şi cu privirea aplecată, ca o contrapondere sănătoasă la timpul cât suntem cu capul în nori...
O revigorantă ploaie şi uite cum, în mediul ăsta de cultură, ca-ntr-un vas Petri, se nasc şi răsar oglinzi lichide, nebăgate de nimeni în seamă... cu excepţia neatenţilor care, călcând în ele, testează umiditatea totală a reflexiilor tulburate de paşi sau de adierea vreunei brize...
Ochiuri de lume, frânturi de univers citadin pe de-a-ndoaselea... dar într-un mod fascinant... de fiecare dată altcumva...
Câţi dintre cei pe care îi vedem trecând pe lângă noi în zilele umede şi ploioase, murmurând strâns printre dinţi nume de sfinţi şi de administraţii locale... câţi dintre aceştia văd cu adevărat lumea în care trăiesc... cine se mai minunează, stând şi privind în adâncul acestor ochiuri de oglinzi lichide? Poate doar nebunii, veţi spune... atunci, îmi place să ştiu că sunt unul dintre ei :) mi se mai întâmplă uneori să dau peste o astfel de oglindire interesantă şi să mă învârt în jurul ei cu teama de a nu o tulbura cu paşii, încercând să mai descopăr ce lumi interesante mai ascund reflexiile sale...
Da, asta e una din micile mele obsesii (fotografice)... Îl văd ca pe un util exerciţiu de admiraţie mersul câteodată cu capul în pământ şi cu privirea aplecată, ca o contrapondere sănătoasă la timpul cât suntem cu capul în nori...
marți, 13 ianuarie 2009
Limba (română) dintr-un lemn + Elena + o bancă = LOVE
Te iuby mult Elena
Întoarcete iuby a mea pt k t iubesc enorm
Mereu vei fi în sufletul meu
Şi nu că aş vrut musai să alunec pe panta politichiei... dar vorba lui Gyuri Pascu... aceasta este starea lumii în care trăim... şi după cum se vede, de la o bancă de lemn la o limbă (română) stricată de lemn, nu este o cale atât de lungă precum s-ar putea crede...
Bine măcar că autorul anonim al acestei declaraţii înamorate a mai ştiut să pună unele lângă altele literele trebuincioase acestei transcrieri fonetice :D
E criză, ce mai... noi să fim sănătoşi... la ce ne mai trebuie şi limba asta română... vorba lui Holderlin... la ce bun poeţi în vremuri de criză?
Aşa că... atingemă, taci mi, măi Vasile...
duminică, 11 ianuarie 2009
vineri, 9 ianuarie 2009
marți, 6 ianuarie 2009
luni, 5 ianuarie 2009
joi, 1 ianuarie 2009
TVlion 2009
În penultima zi a anului care tocmai s-a încheiat Lilişor a lansat o provocare în legătură cu ce facem De Revelion...
Şi dacă tot spuneam pe undeva că programele TV de Revelion sunt din ce în ce mai proaste, pe an ce trece... măcar pe TVR2 am dat la un moment dat de câteva scenete cu Amza Pelea sau Toma Caragiu... aşa ca să ne aducem aminte ce Revelioane faine erau înainte de 89 şi imediat după... că acuma... fără număr...
Aşadar, aşa mi-am petrecut eu sfârşitul... anului :D
Şi dacă tot spuneam pe undeva că programele TV de Revelion sunt din ce în ce mai proaste, pe an ce trece... măcar pe TVR2 am dat la un moment dat de câteva scenete cu Amza Pelea sau Toma Caragiu... aşa ca să ne aducem aminte ce Revelioane faine erau înainte de 89 şi imediat după... că acuma... fără număr...
Aşadar, aşa mi-am petrecut eu sfârşitul... anului :D
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
