Priveghi aniversar - iluzoria fericire la... meniu

Forgive me, Father, for I have sinned :D da' am intrat într-una din zilele astea într-un Mc; cu 2,5 litri de apă de ploaie în pantofi, la preţul de 2 litri, cu frigul şi umezeala aferente şi cu o foame care îmi dădea târcoale încă de dimineaţa... aşa că mi-am călcat pe principiile anti-corporatitste şi capitaliste...
Şi dacă tot am început, măcar să fac reclama până la capăt... este vorba de Mc-ul de la Crişul. De când nu am mai călcat pe acolo, văd că au şi redecorat şi recompartimentat interiorul... parcă e mai interesant aşa cum e acum... Staţi liniştiţi, nu am avut aparatul foto la mine, deşi mi-ar fi folosit foarte bine la ilustrarea poveştii pe care vă voi spune-o mintenaş...
Aşadar, am comandat şi eu un Cicăn Premier şi un suc, trecând peste insistenţele celei care îmi lua comanda şi care mă îmbia cu nu ştiu ce meniu care m-ar fi satisfăcut şi la preţ şi la stomac...
Şi cum stăteam cuminte, aşteptându-mi comanda, zâmbeam discret şi mă gândeam la diferenţa dintre atmosfera de la Mc din Bucureşti cu cea de aici... La Bucureşti, mă apropiam doar atât şi ţineam distanţa cât să pot citi de la depărtare meniurile şi să îmi aleg mâncarea şi băutura în linişte, asta până să ajung în faţa tejghelei, unde era dezlănţuit Iadul... în primele 2 milisecunde erai repezit şi întrebat ce vrei să comanzi, îţi turuiau toate combinaţiile posibile şi imposibile de meniuri şi opţiuni... şi după 3 secunde nici tu nu mai ştiai pentru ce eşti acolo şi ce vrei să comanzi...
În după-amiaza aceea ploioasă în care am ajuns eu la Mc-ul de la Crişul, totul se petrecea mai molcom, aşa ca ploaia de afară... nici nu era nu ştiu cât de multă lume, aşa că nu era nebunie...
Cu tava-n mână, m-am dus şi am ales să stau într-un loc ce îmi oferea vedere către locul de joacă pentru copii...
Aici începe povestea la care face referire şi titlul... Acum, locul de joacă al copiilor a fost închis cu termopane, pentru a mai reduce din poluarea fonică a micuţilor care, între o muşcătură din Mc ce-o fi şi o gură de suc, se zbenguie nebuneşte pe acolo...
Într-unul din compartimentele închise, este amenajat un spaţiu în care se organizează mici petreceri de zile de naştere... O măsuţă şi scăunele, cât să încapă o duzină de copii, un ecran şi o combină muzicală pentru filmele şi muzica aferente şi un angajat al Mc-ului care să supravegheze şi să întreţină atmosfera...
Şi poate nu mi-ar fi atras aşa de mult atenţia tot ce se petrecea în spatele îngrăditurii fonice, dacă atmosfera de acolo ar fi fost una adecvată locului şi scopului pentru care a fost creat locul... adică organizarea de mici petreceri, veselie şi fericire copilărească...
Numai că în spatele geamurilor, la masă, erau vreo 10 copii care - stupoare - puteai crede că participă la un priveghi; stătea fiecare pe locul său, nemişcat, molfăind din cartofii prăjiţi şi din sandvişul său, fără să întoarcă măcar capul şi privirea către copilul de alături, fără să schimbe o vorbă, cu atât mai mult să se joace împreună...
Doar animatoarea angajată a Mc-ului, se străduia să înveselească atmosfera, făcând poze copiilor, cu un Canon 350D (al unuia din părinţii copilului sărbătorit); cel mai haios mi se părea modul cum domnişoara ţinea aparatul la ochi şi în mâini... un fel atât de stingher şi de ciudat în a ţine un aparat foto m-a dus cu gândul (păcătos) la a-l compara cu o virgină care pune pentru prima oară mâna pe un... vibrator :D
Copiii scoteau câte o grimasă de fiecare dată când li se băga în ochi bliţul şi nici măcar nu se chinuiau să mimeze un zâmbet, o umbră timidă de fericiere... unul din copii a considerat că e mai bine să se ascundă de camera foto sub masă... dar nici acolo nu a avut sorţi de izbândă... animatoarea avea scris în fişa postului să îi binedispună pe copii... fără succes...
În tot acest timp, părinţii copiilor care se adunaseră la priveghi stăteau la poveşti şi se întreţineau voioşi dincolo de geamurile care îi despărţeau de copiii lor... fericiţi nevoie mare şi mândri de starea lor materială, de realizările profesionale şi personale, de gradul de fericire la care au reuşit să ajungă... Ce iluzie... Era de ajuns să îi vezi pe părinţi cum se gratulează între ei pentru bunăstarea şi starea de bine a copiilor lor şi în paralel să observi cum se simţeau, de fapt, copiii adunaţi la acel priveghi aniversar...
Sau poate că părinţii aceia se bucurau doar de faptul că au reuşit să scape un timp de copiii lor (supravegheaţi acum de altcineva) şi să se bucure de momentul de libertate...
La un moment dat, un alt copil, care nu era invitat la sindrofia de după termopane, îi strigă mamei: "Uite-l pe colegul meu! Nu ştiam că îşi sărbătoreşte azi ziua de naştere! Mă duc să îl salut!" zis şi făcut; merge, deschide uşa şi încearcă să închege un dialog cu sărbătoritul zilei, care, din păcate nu îl (re)cunoştea pe micuţ... destul de dezamăgit, acesta iese, închide uşa şi îi spune mamei sale... "Da' ăsta nu mă mai cunoaşte... se vede că a rămas tot copil..." :))
Aaaaaa... înăuntru parcă au început să se înregistreze progrese notabile... copiii au descoperit că pe lângă ei se mai află şi alţi tovarăşi de petrecere... aşa că au început să-şi îndrepte privirile şi altundeva decât în direcţia Happy Meal-urilor proprii...
Asta până când a apărut un alt invitat, mai întârziat, o fetiţă cu mămica ei... "Cei mari" au făcut rapid schimb de amabilităţi şi acum se pregăteau să o integreze pe fetiţă în gaşca "celor mici"; să vedeţi voi reacţie a celor dinăuntru în momentul în care uşa se deschise şi animatoarea, într-un exces de veselie se grăbi să le facă cunoştinţă celor dinăuntru cu noua venită pe care o aştepta un loc şi un meniu fericit la măsuţă... aceleaşi grimase, aceeaşi indiferenţă... şi dorinţa fetiţei (se vedea pe chipul ei) de a pleca cât mai repede de acolo, undeva unde măcar să se simtă bine, în compăania altor copii cu care se înţelege şi care o acceptă...
Alte poze, alte bliţuri, alte chipuri "fericite" vânate cu aparatul foto, aşa ca amintire pentru părinţi a unei aniversări fericite a copilului lor...
Între timp, eu aproape terminasem de mâncat, iar înăuntru, o altă animatoare începu să picteze copiii pe faţă cu tot felul de desene haioase... parcă-parcă atmosfera începu să devină mai... fericită...
Printre ultimele sorbituri din suc, mă gândeam ce copilărie fericită am avut... chiar mi-am adus aminte de o situaţie oarecum similară celei din Mc: eram în sat, vara, împreună cu o cohortă de alţi copii veniţi la bunici... în nu ştiu cât august, era ziua de naştere a unuia din prietenii de acolo; şi cum era normal, au venit părinţii de la oraş, special pentru ocazie, cu tort, cu suc, cu toate cele pregătiţi de aniversare... Noi, ne-am adunat în preziua aniversării la prietenul nostru şi ne-am apucat să pregătim curtea de chef: măturat şi curăţat lună şi bec ograda, să fie totul pregătit pentru ziua următoare... ne bucuram împreună de evenimentul ce urma să se întâmple şi nu ne deranja deloc, ba dimpotrivă, eram foarte fericiţi să ajutăm la organizare; aşa că după o zi în care am amenajat locul aniversării, duminica ne-am prezentat frumos îmbrăcaţi şi cu nişte flori furate dintr-o grădină, la fericita aniversare...
Şi nu ştiam noi de Mc... nici de Happy Meal, nici de animatoare, de părinţi bogaţi, de face-painting sau de Canon 350 D... ştiam doar că aia e lumea noastră...