Vânare de vânt... şi de cer

Phoenix - Fluier in cer

O zi de sfârşit de uichend...
O după-amiază ce făcea duet cu un coleric vânt al schimbării (vremii... poate şi a vremurilor...)
O seară care se anunţa lipsită de orice muză a scrisului cu lumină...

După ce toată ziua am admirat în sec (aveam ceva de lucru şi ieşitul la fotografiat era exclus) minunăţia de cer şi cohortele de nori grăbiţi şi pufoşi, a venit şi seara... Când în sfârşit aveam dezlegare la rucsacul foto şi am ieşit din nou, am avut surpriza neplăcută să constat că natura se apucă de plâns... începuse să picure timid.
Ce era să fac, acuma? Stăteam lângă maşină, cu sculili foto în mâini şi priveam a disperare în sus; dintr-un imbold fatalist şi sub ameninţarea ploii, m-am încăpăţânat să mă urc în maşină şi să ies la un loc mai deschis ca între blocuri, să văd mai pe larg cum arată cerul.
De la nord venea neinvitată şi sălbatică o cortină imensă şi neagră de ploaie care începea să mănânce cu nesaţ din peticul de cer cu nori pufoşi, pe care îl admirasem toată ziua şi pe care tânjeam să îl fac prizonierul aparatului meu foto.
Dinspre apus, rămăşiţele (minunate ale) zilei încercau din răsputeri să nu se lase înghiţite de ameninţarea neagră. Aşa că nu mi-a mai rămas decât să trag de volan cap compas Vest şi să urmăresc la propriu partea de cer care rămăsese intactă. Prima tentativă şi rută aleasă a eşuat într-un drum înfundat şi o perspectivă neprielnică fotografiatului; la fel şi a doua... am lăsat în urmă haite de câini vagabonzi gălăgioşi şi paznici narcoleptici şi nedumeriţi de apariţia şi dispariţia noastră din cadru.
După aproximativ o jumătate de oră de căutări zadarnice de locaţie bună de pus trepiedul şi aparatul foto la lucru, m-am trezit mergând pe un drum (judeţean) pe care nu mai fusesem niciodată, drum care putea duce undeva la fel de bine cum ar fi putut să nu ducă nicăieri... Pe mine mă interesa mai puţin asta, atâta vreme cât eram cu ochii mai mult pe cer şi pe ameninţarea ploii care urma să ne înghită, decât pe gropile din drumul necunoscut pe care goneam.
Am intrat şi ieşit printr-o comună şi un sat, cu gâtul strâmb către apus, căutând un loc bun de fotografiat; case, o grămadă de alte clădiri, stâlpi, foarte mulţi stâlpi şi la fel de multe fire... se făcuse deja aproape întuneric şi eu eram încă în căutarea locaţiei.
Şi totuşi, până la urmă, în toată goana asta printr-o întunecată terra incognita, ca-ntr-o vânare de vânt şi de cer, am dat din întâmplare de o intrare laterală drumului, străjuită de o barieră mare metalică şi ruginită... de care am trecut fără să stau prea mult pe gânduri.

Şi am ajuns în locul unde am sechestrat părticica de cer şi pământ din fotografiile de mai jos...
Acum, să vedem dacă aceste (1 000 de) cuvinte fac mai mult sau mai puţin decât buchiseala cu lumină...