Counting (lost) childhood...

Ce satisfacţie mai deosebită îţi poate oferi întâlnirea cu nişte chipuri de copii care te privesc sfios, cu nişte ochi licărinzi şi plini de viaţă, în ciuda mizeriei materiale în care trăiesc...
Recent, am ajuns într-un sat rătăcit printre dealuri, la o familie numeroasă ce îşi duce viaţa în nişte condiţii greu de închipuit... Cu toate acestea, am reuşit să trăiesc, în compania copiilor din acea locuinţă sărăcăcioasă, nişte stări cu totul şi cu totul speciale, imposibil de explicat şi de trăit la oraş, de exemplu, printre copiii de bani gata şi răsfăţaţi până la suprasaturare...
De cum am intrat pe poarta casei, încercând să mă folosesc de ultimele pete de zăpadă pentru a ocoli cât de cât noroiul omniprezent, am fost luat în primire cu bineţe de pater familias care se chinuia să pornească o drujbă, în fundul curţii... Apoi am fost invitat să intru în casă... Şi, cu o aplecare smerită, am păşit în interiorul locuinţei sărăcăcioase, cu tavan foarte jos, derutat oarecum de lumina lividă a becului ce atârna la semi-înălţime... Până ce ochiul avea să mi se acomodeze cu lumina aceea, am fost izbit în plin de o căldură năucitoare venită dinspre soba ce parcă stătea să se dezintegreze... Pe sub polarul purtat, simţeam cum curg apele pe mine în jos... Abia am apucat să o salut pe buna ce stătea lângă soba încinsă şi să observ câteva perechi de ochişori curioşi, dar în acelaşi timp foarte timizi care mă urmăreau cum am dat jos din spate rucsacul foto şi cum mi-am şters sudoarea abundentă de pe frunte...
Este fascinant cum poţi intra în vorbă şi în joacă cu nişte copii pe care îi întâlneşti pentru prima oară în viaţă, oferindu-le la schimb pentru privirile ştrengăreţe şi pentru poveştile spuse o cutie cu dulciuri...
O foarte dulce dare şi luare de mită, ca un început al unei frumoase prietenii... Şi până ce am apucat să îmi mai revin, să îmi mai trag sufletul, în căldura aceea năucitoare şi să scot aparatul foto din rucsac, ne-am şi împrietenit, arătându-le ce ştie să facă chestia aia ciudată pe care eu o ţineam la ochi şi care mai şi fulgera pe deasupra... Nu au tresărit copiii, decât la primele 2-3 flashuri; după aceea, a început să le placă; pozau dezinvolţi, spunându-mi chiar cum să le fac poze :), în ciuda insistenţelor bunicii sau a mamei care îi luau la rost, atenţionându-i să stea frumos la poze :D (lucru pe care, împreună cu copiii, îl sabotam sistematic, din priviri); nici ei, nici eu nu aveam de gând să facem nişte poze din alea scorţoase... noi voiam doar să ne simţim bine, aşa cum ştiam cel mai bine...
Şi totuşi... din spatele ochilor aceia licărinzi şi a zâmbetelor ştrengăreţe răzbate imaginea unei copilării grele... material vorbind... O copilărie a unor prichindei parcă maturizaţi mult prea devreme...
Partea bună a lucrurilor e că nişte oameni în adevăratul sens al cuvântului au găsit resursele necesare pentru a ajuta această familie să poată oferi copiilor aceştia o viaţă mai bună...
Sper să-i placă piticului Florin cum a ieşit în poze :D