... Dana...

Fără patetisme de circumstanţă, dar cu un regret apăsător în suflet pentru pierderea unei colege (cum puţine au fost şi sunt în colectivul acesta în care ne petrecem 8 ore pe zi) şi în acelaşi timp a unui OM exemplar... Dana... nu mai e... cel puţin fizic...
De câteva zile, speram cu toţii... aveau romanii o zicere: spes bonae rei expectatio est; speranţa este aşteptarea unui lucru bun... dar n-a fost să fie... şi atunci stai şi te gândeşti şi încerci să găseşti motivaţiile Celui de Sus pentru care cheamă acolo la El, parcă, numai pe oamenii buni şi de valoare, de caracter... probabil suntem prea mici pentru a (ne) da răspunsul la întrebarea aceasta... din păcate, nu ne dăm seama ce am pierdut, decât după ce s-a întâmplat acest fapt...

Dimineaţa, când am intrat în oficiul unde obişnuiam să mâncăm laolaltă prânzul adus în caserole de la popota CMZ din vecini, o linişte grea apăsa aerul... caserola Danei a rămas pe bufet... goală... de azi încolo, prânzurile cu caserole şi cu porţii milităreşti de la popotă nu vor mai fi la fel...
Dana, ne vom revedea cândva, cu siguranţă, acolo sus...