.jpg)
Groapa Ruginoasă
Groapa Ruginoasă
În: Bleahu, Marcian. Dincolo de peisaj. Bucureşti: Paideia, 2007
... în Munţii Bihor, străbatem şoseaua ce leagă îmbietoarea şi poetica vale a Arieşului de mănoasa depresiune a Beiuşului. Aceste două lumi atât de diferite peisagistic, economic şi uman, se separă pe creasta munţilor în pasul Vârtop (1160 m). Dacă îl depăşim venind pe Valea Arieşului şi începem să coborâm, şoseaua face o curbă când întretaie o primă vale, cu apă prizărită, săltând printre pietre. Aici începe traseul pe care-l vom urma pe această vale, în sus, ghidaţi de un marcaj turistic [bandă galbenă]. Există şi un fel de potecă în versantul stâng, cum urcăm, şerpuită prin tufărişuri, dar chiar şi fără ea a urma o văiugă nu este o problemă pentru cel dornic de a afla noutăţi peisagistice. Suişul din bolovan în bolovan pe firul văii este chiar mai instructiv, căci ne împrieteneşte cu rocile care stau la baza uluitoarei aventuri spre care ne îndreptăm. Culoarea este cea care ne atrage atenţia, căci majoritatea bolovanilor sunt roşii sau violeţi. Nu lipsesc nici cei albicioşi sau verzui, dar cei roşii sunt covârşitori şi se prezintă variaţi, sub forma unor conglomerate, gresii dure, colţoase sau şisturi moi. Tot urcând, apa scade, valea este tot mai puţin adâncă, până se evazează şi firele de început se destramă într-o păşune verde, liniştită, ce ne duce cu gândul la tihnă, odihnă binemeritată şi liniştitoare a privirii peste plaiuri domoale. Dar, câţiva paşi doar şi speranţa aceasta se destramă brusc în faţa unei privelişti ce deşteaptă groaza în noi. Păşunea, solul, iarba din jur au dispărut brusc într-un abis ce se cască vertiginos la picioarele noastre. Suntem pe marginea unei gigantice pâlnii, dezgolită de orice vegetaţie şi din care rânjeşte roşu roca de bază, ceea ce justifică numele de Groapa Ruginoasă. Versanţii nu sunt verticali, dar sunt atât de înclinaţi şi fără sprijin, încât cu spaimă te gândeşti ce ar însemna alunecarea pe acest tobogan mortal până jos, în fund, la peste 100 m diferenţă de nivel, unde pâlnia se adună pentru a se transforma într-o incizie adâncă de vale. Pâlnia, care are aproape 1 km în lăţime, nu este omogenă şi are scobituri şi culise. Cea mai impresionantă este cea din dreapta, căci prezintă o muchie ce urcă vertiginos din adânc pentru a se termina cu un fel de tăiş de cuţit care se leagă de marginea pâlniei. În partea cealaltă a depresiunii, spre stânga, un tăpşan ceva mai domol şi cu puţină vegetaţie, parcă ţi-ar da o posibilitate de coborâre în prăpastie. În definitiv, alpiniştii se joacă pe versanţi mult mai abrupţi sau chiar verticali. Dar diferenţa este enormă. Când stai pe marginea unei prăpăstii cuun perete de calcar, ca de exemplu la Cetăţile Ponorului, simţi terenul dur sub picioare, vezi stânca tare în care găseşti fisuri de introdus degetele şi vârful espadrilei pentru a te sălta în sus sau a bate la nevoie pitoane. Aici, însă, totul este fragil, otova, un înveliş precar de pietriş şi nisip al unui substrat invizibil, o pojghiţă destrămată gata să se surpe şi să curgă la vale.
Monstruoasa pâlnie, gigantică şi ameninţătoare este ca o rană deschisă în munte, o laparatomie geologică ce-ţi dezvăluie măruntaiele nicând vizibile la această scară. Lucrul se observă mai ales în colţul din stânga al versantului, unde peretele este aproape vertical şi măcinişul s-a dus, dezvelind structura intimă: o alternanţă de straturi, când roşii, când mai gălbui, roz sau violete, depuse uneori cuminţi, unele peste altele, alteori întretăindu-se în unghi, cele mai de sus retezându-le pe cele de dedesubt. O astfel de dispoziţie trădează locul de formare al straturilor respective, acum peste 200 milioane ani: un mediu continental, un uscat, deci nu pe fundul unei mări, unde sunt formate majoritatea rocilor ce constituie munţii; mai mult chiar, dispunerea aceasta pieziş parcă ar indica un deşert, un imens deşert, unde ape firave, dar mai ales uraganele vânturau nisipul în dune şi diguri. Iar culoarea, de fapt nuanţe de culori de pictură impresionistă, trădează un alt parametru, clima, probabil caldă, deşertică. Avem, astfel, în faţă un fragment al acelui imens deşert roşu ce acoperea uscatul de atunci, din Europa până departe în Himalaya, un brâu de foc tropical ce pârjolea zarea şi aducea la viaţă secreţii de oxizi de fier învestiţi cu splendorile policrome ce au conferit, de altfel, locului numele de Groapa Ruginoasă. Pe aceste întnderi sterpe ale sfârşitului de Eră primară s-au târât probabil şi primele reptile ce aveau apoi, mai încolo, în următoarea eră, să cucerească lumea şi ale căror resturi au rămas împrăştiate şi pe pământurile noastre. [...]
Dar ce se aude? Liniştea profundă, absolută, milenară ca şi peisajul s-a destrămat, lăsând loc unui susur uşor, ce devine treptat un fel de vuiet. A început să plouă mărunt: picături infime, aproape invizibile, dar care învăluie totul, descind pe pantele marii râpe. Căzând pe un înveliş şubred, instabil, îl dislocă şi-l antrenează în adânc. pantele s-au pus în mişcare, pietricelele se rostogolesc însufleţite de o subită ardoare gravitaţională, se iau la întrecere, sar unele peste celelalte, animate de o dorinţă pătimaşă de a ajunge cât mai repede, cât mai jos. În precipitarea lor, ele deşteaptă sonorităţi de alunecare, hârşâială, susur, murmur, niciunde auzit în laboratoarele naturii unde, de obicei, se plămădesc alte sunete: şuier de vânt, fâşâit de valuri, urlete de cascade, clipocit de ape molcome.
La cea mai mică ploaie, marea pâlnie se pune în mişcare. Şi ca o adevărată pâlnie, adună cu sârg toate pietricelele dislocate şi toate picăturile de apă, purtându-le în locul geometric al oricărei astfel de forme, scurgerea centrală. Acolo evenimentele devin dramatice, căci totul se învolbură, se vânzoleşte, susurul se transformă în vâjâială, în urlet şi forţa nestăvilită a apei o ia razna pe vale în jos, târând cu ea tot măcinişul. Aşa sunt dezlănţuite uriaşele energii zăgăzuite în apă şi gravitaţie, care duc la modelarea suprafeţei terestre prin eroziune. Dar aceasta se întâmplă acolo jos, unde apa este deja prinsă în chingile unei albii calcaroase, din care nu mai poate evada şi-i rămâne doar o singură cale, de a se adânci şi a ferăstrui adânc în jos. Aici, însă, sus, în marea pâlnie a Gropii Ruginoase, asistăm de fapt la procesele primare, unde apa neadunată şiroieşte liberă şi atacă versantul pe toată întinderea sa, diminuându-i panta. este o lucrare neînsemnată la scara detaliului, dar grandioasă prin spectacolul pe care-l creează şi mai ales prin consecinţele-i covârşitoare. Şi, deşi suntem obişnuiţi să nu judecăm devenirea geologică la scara timpului uman, ci al anilor cu cel puţin şase cifre, de data aceasta avem un fel de control riguros. Hărţile topografice de la sfârşitul sec. al XIX-lea marcau o mică depresiune de mai puţin de 200 m diametru. Apoi cele din anii '30 ai secolului al XX-lea o excavaţie ceva mai mare, pentru a avea acum în faţa ochilor imensa ravinare de aproape un kilometru. Ceasornicul cu care se măsoară destrămarea feţei pământului are aici un mers accelerat. De altfel, falnicii molizi prăvăliţi pe buza prăpastiei, tot mereu alţii, arată cât de repede se scurge aici timpul geologic. Şi însuşi mecanismul este vizibil chiar sub picioarele noastre, căci observăm crăpături adânci, în lungul cărora se vor despica felii de mal pentr a se prăvăli. Şi astfel, groapa tot "avansează" înapoi, regresiv, mâncând din terenul ferm şi cuminte pentru a-l târî în adânc şi a-l transforma în moloz. Putem chiar întrezări faptul că odată, de data aceasta poate totuşi la scara geologică, marginea pâlniei va ajunge până la nivelul şoselei din care a pornit şi vom privi direct din automobil în adânc.
Dar poate atunci nu va mai fi nici şosea, nici automobil!
Înainte de a părăsi acest instructiv, dar grandios atelier al naturii, să mai urmărim o clipă destinul a ceea ce a fost cândva tărie. Roca dură, preparată încă pe panta Gropii în pietricele, este măcinată mai departe de marea moară care este eroziunea. Ajunge nisip, apoi mâl, de nu mai are în substanţa sa pulverizată decât un singur raport cu esenţa primară, culoarea. Aşa se face ca pe făgaşul Văii Seci, cu care se continuă în jos Groapa Ruginoasă, să fie pături groase de măciniş roşu-galben, fin, ce călătoreşte mai departe, în următoarea matcă captatoare, Valea Galbena, cu nume venind tocmai din îndepărtata sursă. Dar şi mai încolo, în Crişul Pietros, în care ajunge Galbena, patul văii este tot galben. Chiar dacă apa se limpezeşte, ajunge o ploaie mai puternică şi întregul mecanism se pune în mişcare. Apa de şiroire macină rocile, iar substanţa pulverizată este târâtă, ducând până departe în câmpie mesajul pateticei lupte dintre piatra tare şi plăpânda picătură de apă.
Monstruoasa pâlnie, gigantică şi ameninţătoare este ca o rană deschisă în munte, o laparatomie geologică ce-ţi dezvăluie măruntaiele nicând vizibile la această scară. Lucrul se observă mai ales în colţul din stânga al versantului, unde peretele este aproape vertical şi măcinişul s-a dus, dezvelind structura intimă: o alternanţă de straturi, când roşii, când mai gălbui, roz sau violete, depuse uneori cuminţi, unele peste altele, alteori întretăindu-se în unghi, cele mai de sus retezându-le pe cele de dedesubt. O astfel de dispoziţie trădează locul de formare al straturilor respective, acum peste 200 milioane ani: un mediu continental, un uscat, deci nu pe fundul unei mări, unde sunt formate majoritatea rocilor ce constituie munţii; mai mult chiar, dispunerea aceasta pieziş parcă ar indica un deşert, un imens deşert, unde ape firave, dar mai ales uraganele vânturau nisipul în dune şi diguri. Iar culoarea, de fapt nuanţe de culori de pictură impresionistă, trădează un alt parametru, clima, probabil caldă, deşertică. Avem, astfel, în faţă un fragment al acelui imens deşert roşu ce acoperea uscatul de atunci, din Europa până departe în Himalaya, un brâu de foc tropical ce pârjolea zarea şi aducea la viaţă secreţii de oxizi de fier învestiţi cu splendorile policrome ce au conferit, de altfel, locului numele de Groapa Ruginoasă. Pe aceste întnderi sterpe ale sfârşitului de Eră primară s-au târât probabil şi primele reptile ce aveau apoi, mai încolo, în următoarea eră, să cucerească lumea şi ale căror resturi au rămas împrăştiate şi pe pământurile noastre. [...]
Dar ce se aude? Liniştea profundă, absolută, milenară ca şi peisajul s-a destrămat, lăsând loc unui susur uşor, ce devine treptat un fel de vuiet. A început să plouă mărunt: picături infime, aproape invizibile, dar care învăluie totul, descind pe pantele marii râpe. Căzând pe un înveliş şubred, instabil, îl dislocă şi-l antrenează în adânc. pantele s-au pus în mişcare, pietricelele se rostogolesc însufleţite de o subită ardoare gravitaţională, se iau la întrecere, sar unele peste celelalte, animate de o dorinţă pătimaşă de a ajunge cât mai repede, cât mai jos. În precipitarea lor, ele deşteaptă sonorităţi de alunecare, hârşâială, susur, murmur, niciunde auzit în laboratoarele naturii unde, de obicei, se plămădesc alte sunete: şuier de vânt, fâşâit de valuri, urlete de cascade, clipocit de ape molcome.
La cea mai mică ploaie, marea pâlnie se pune în mişcare. Şi ca o adevărată pâlnie, adună cu sârg toate pietricelele dislocate şi toate picăturile de apă, purtându-le în locul geometric al oricărei astfel de forme, scurgerea centrală. Acolo evenimentele devin dramatice, căci totul se învolbură, se vânzoleşte, susurul se transformă în vâjâială, în urlet şi forţa nestăvilită a apei o ia razna pe vale în jos, târând cu ea tot măcinişul. Aşa sunt dezlănţuite uriaşele energii zăgăzuite în apă şi gravitaţie, care duc la modelarea suprafeţei terestre prin eroziune. Dar aceasta se întâmplă acolo jos, unde apa este deja prinsă în chingile unei albii calcaroase, din care nu mai poate evada şi-i rămâne doar o singură cale, de a se adânci şi a ferăstrui adânc în jos. Aici, însă, sus, în marea pâlnie a Gropii Ruginoase, asistăm de fapt la procesele primare, unde apa neadunată şiroieşte liberă şi atacă versantul pe toată întinderea sa, diminuându-i panta. este o lucrare neînsemnată la scara detaliului, dar grandioasă prin spectacolul pe care-l creează şi mai ales prin consecinţele-i covârşitoare. Şi, deşi suntem obişnuiţi să nu judecăm devenirea geologică la scara timpului uman, ci al anilor cu cel puţin şase cifre, de data aceasta avem un fel de control riguros. Hărţile topografice de la sfârşitul sec. al XIX-lea marcau o mică depresiune de mai puţin de 200 m diametru. Apoi cele din anii '30 ai secolului al XX-lea o excavaţie ceva mai mare, pentru a avea acum în faţa ochilor imensa ravinare de aproape un kilometru. Ceasornicul cu care se măsoară destrămarea feţei pământului are aici un mers accelerat. De altfel, falnicii molizi prăvăliţi pe buza prăpastiei, tot mereu alţii, arată cât de repede se scurge aici timpul geologic. Şi însuşi mecanismul este vizibil chiar sub picioarele noastre, căci observăm crăpături adânci, în lungul cărora se vor despica felii de mal pentr a se prăvăli. Şi astfel, groapa tot "avansează" înapoi, regresiv, mâncând din terenul ferm şi cuminte pentru a-l târî în adânc şi a-l transforma în moloz. Putem chiar întrezări faptul că odată, de data aceasta poate totuşi la scara geologică, marginea pâlniei va ajunge până la nivelul şoselei din care a pornit şi vom privi direct din automobil în adânc.
Dar poate atunci nu va mai fi nici şosea, nici automobil!
Înainte de a părăsi acest instructiv, dar grandios atelier al naturii, să mai urmărim o clipă destinul a ceea ce a fost cândva tărie. Roca dură, preparată încă pe panta Gropii în pietricele, este măcinată mai departe de marea moară care este eroziunea. Ajunge nisip, apoi mâl, de nu mai are în substanţa sa pulverizată decât un singur raport cu esenţa primară, culoarea. Aşa se face ca pe făgaşul Văii Seci, cu care se continuă în jos Groapa Ruginoasă, să fie pături groase de măciniş roşu-galben, fin, ce călătoreşte mai departe, în următoarea matcă captatoare, Valea Galbena, cu nume venind tocmai din îndepărtata sursă. Dar şi mai încolo, în Crişul Pietros, în care ajunge Galbena, patul văii este tot galben. Chiar dacă apa se limpezeşte, ajunge o ploaie mai puternică şi întregul mecanism se pune în mişcare. Apa de şiroire macină rocile, iar substanţa pulverizată este târâtă, ducând până departe în câmpie mesajul pateticei lupte dintre piatra tare şi plăpânda picătură de apă.
