All content of this blog (signed as Dan Oprea) is protected by the law of copyright. Information, images or videos from this blog could not be used on other blogs, sites, radio, tv, newspapers or other media channels without written consent from Dan Oprea exclusively.
Da... căţeloiu' internaţionalaka Sety a ajuns din nou pe plaiurile mioriţice...
După câteva săptămâni de hălăduit prin Germania, Olanda şi Belgia (plus tranzitul prin Ungaria şi Austria), i s-a făcut dor de găinile din Jacul Românesc ;) (nu că raţele sau gâştele de prin canalele olandeze nu ar fi fost bune de alergat...)
Gata cu istericii ăia mici de shi tzu din Rotterdam şi puricii olandezi anemici... Era şi timpul pentru ceva mai serios...
O infestare neaoşă şi ţapănă cu purecii jăcani şi o zbenguială sănătoasă cu pretenii patrupezi din Jac... Atena (care nici ea nu mai ştie ce e mai mult... pittbuliţă sau amstaffiţă) şi ăsta micu, pe numele lui, Leu (deşi, pe filieră nemţească, i se mai spune în glumă Hanţi) care a fost rapid adoptat de Atena.
Vorba cuiva... câniele ăsta o văzut mai multe decât o grămadă de omeni de pe-acilea...
Iar aventura europeană va continua bistoş... Bis bald ;)
... de parca te-ar lasa teroristii astia mici sa dormi... :D
Sety si Dante, la o minisesiune foto matinala, intre cateva latraturi sanatoase si o tura de supraveghere la crapii viu colorati din lacul amenajat in mica gradina...
SoundLift - Railway Station (Daniel Loubscher Remix)
Dupa plimbarea prin Utrecht, m-am reintors la gara, pentru a lua trenul inapoi catre Rotterdam. Forfota mare in gara, foarte multa lume circula cu trenul, nu ca la noi... Bine, aici trenurile chiar circula, nu se tarasc; conditiile de calatorie sunt civilizate, iar despre intarzieri... (ce-s alea?)
In sine, Centraal Station (ca orice alta gara cat de cat mai mare) este un fel de orasel... Gasesti tot ce vrei, de la magazine, florarii, restaurante si tot ce ai putea avea nevoie cat esti in tranzit. Si calatorii grabiti si flamanzi se inghesuiau la tot felul de localuri de unde isi luau rapid merindea si plecau mai departe... Si daca nu era Mc D sau Burger King, atunci lumea se inghesuia intr-un fel de magazin de unde isi putea cumpara tot felul de sandvisuri proaspete, salate, iaurturi sau chestii din astea mai sanatoase; altii faceau coada la un local cu specific italienesc (Let's Pasta) care vindea la galetuse din alea de carton paste de tot felu. Oricum, cel mai fain mi s-a parut a fi Swirl's, unde puteai gasi tot felu de fructe proaspete taiate cubulete si pe care le puteai combina oricum, intr-un fel de cocktail baubil/mancabil. Lekker!
In tren, la orele de varf e inghesuiala destul de mare; pe peron, inainte sa apara trenul, fiecare infuleca ultimele imbucaturi de mancare, citeste ce mai poate din ziar sau cartea avuta la indemana (acum m-am obisnuit, dar la inceput eram socat de olandezii astia... daca nu se dau cu bicicleta sau daca nu alearga, citesc... si citesc la greu... in librarii cu greu te poti strecura, nu ca la noi ca bate vantul...).
Faza tare: dupa sosirea unui tren in gara si dupa ce peronul se golise cat de cat, pe mijlocul acestuia aparuse de cine stie unde (poate de la vreunul din calatorii care tocmai se dadusera jos din tren) o sticla de Heineken; zacea acolo pur si simplu, fara a primi vreun sut de la careva si se parea ca nimeni nu o baga in seama; pana m-am hotarat eu sa o trag in chip, asa cum statea ea si astepta o noua hoarda de calatori grabiti, un nene pe la 60 de ani s-a ridicat de pe banca, s-a dus de a ridicat-o de acolo si a aruncat-o la cosul de gunoi.
Apoi, exact la timp a aparut si trenul de Rotterdam; ne-am cam inghesuit putin la urcare, printre toti tinerii iesiti de la scoala, oamenii de afaceri imbracati mai acatarii si umblatorii pe 2 roti, cu Bromptoanele lor pliate si luate la mana... Pe parcursul calatoriei, fiecare isi gaseste ceva de facut... unii (cei mai multi) asculta muzica (la nenumaratele playere, I Poade, I Phoane), altii vorbesc la telefon in dulcele grai horcait olandez (acuma, limba germana mi se pare ca suna ca o limba de salon :D), iar altii citesc foarte absorbiti in text sau fac sudoku de parca ar fi la Olimpiada. Doar vocea conductorului se mai aude, anuntand urmatoarea statie. Aaaa... era sa-l uit pe Nasu' :)) Pai se poate? Un tip uscativ, cu parul blond si carliontat, albinos, dar foarte jovial (atat de jovial incat a reusit, printre zambete, sa-i spuna unui calator mai tanar care nu stiu ce facuse, ca il paste o amenda de 50 euro); si in loc de capsator avea in mana un fel de POS, un cititor de carduri cu care verifica daca circuli licit sau ilicit.
Si ca sa nu zica carcotasii ca pe acilea nu chiar totul e neprihanit, da, am dat si peste calatori mai... ciudati (nu le poti zice boschetari, ca fara card de acces nu ai ce cauta in gari sau statii de metrou): era unu' cu klompen in picioare (sabotii aia de lemn) si cara dupa el un sac de gunoi in care avea cine stie ce; intra bocanind in vagon si se pune zgomotos si cam neinvitat langa o domnisoara care asculta muzica la casti; se uita lumea un pic lung la el, dar atat; el scoate apoi nonsalant din sac o revista si o doza de bere si o soarbe asa incat toata lumea din vagon sa ia act de alcoolemia lui; cred totusi ca tipului imbracat business de langa el nu i-a prea convenit compania, dar deh... erau toti platitori de belet :D Aaaa... si am mai intalnit intr-o alta zi, in metrou, in Rotterdam, un negru care injura la greu sistemul capitalist occidental intr-o franceza combinata cu olandeza de toata frumusetea, ca iti venea sa te apuci rapid de invatat esperanto :D
Astea au fost chestiile mai ciudate, dar mai stii? Poate la fel de ciudat am aparut si eu (si calatorilor de la metrou si celor de la camerele de supraveghere) cand am mers la statia de metrou Wilhelminaplein, in Rotterdam, ca sa fotografiez, cu aparatul de gat, cu rucsacul foto in spinare si cu trepiedul in brate... :D (pozele de acolo si cele cu zona Podului Erasmus, altadata;)
Urmeaza sa mutam teatrul de operatiuni, mai catre Belgia.
Cateva ore petrecute la Utrecht, plimbandu-ma pe stradutele pietruite, printre sutele de biciclisti si stropii de ploaie care m-au obligat sa tin aparatul foto mai mult sub geaca...
Chiar daca vremea nu a fost optima, mi-a facut mare placere sa vad chiar si o mica parte din Utrecht... in fotografie, Domul din Utrecht.
Fara sa stau prea mult pe ganduri, mi-am pus molecula de ADN (BH-16-ADN) in miscare si am luat la vanturat frunzele tomnatice de pe autostrazile si drumurile germane si olandeze...
Si chiar daca m-a prins toamna pe drumuri... si inca ce drumuri... eu tot ma incalzesc, umbland cat e ziua de lunga si cat e vremea buna, cu aparatul foto la ochi.
Am trecut cateva zile prin Germania, pe la Tutzing, apoi am plecat mai in nord putin, prin padurile Thuringiei, la Sonneberg, apoi acum am ajuns la Rotterdam; ieri am vizitat vreo cateva ore Utrechtul (vreme cam nasoala, ploaie in reprize), iar dupa inca cateva zile prin zona, ne asteapta partea olandeza de catre Belgia, mai precis oraselul Budel.
Nu va promit ca voi reveni cu fotografii, pe parcursul calatoriei, deoarece e mult mai fain sa umbli toata ziua pe afara decat sa stai in fata calculatorului.
... şi prima întâlnire dintre Sety şi valurile mării (Nordului)... ;) După o gură rapidă de apă sărată şi câteva alge (doar era pentru prima dată când a văzut aşa ceva), Sety s-a apucat să fugărească valurile (sau invers?) :))
... iar apoi, să vâneze scoici şi crabi pitici (nu tu fazani, raţe, iepuri sau alte specii mai pământeşti)...
... sau cum să nu fii luat prin surprindere de inundaţii...
Oricum ai lua-o, această imensă minune inginerească reprezintă doar un angrenaj minuscul din întreg sistemul olandez de apărare împotriva inundaţiilor. Iar dacă ar fi să înveţi de undeva cum stă treaba cu apele şi inundaţiile, atunci Olanda ar fi primul loc din lume ce ar trebui luat în considerare... Vizitând Maeslantkering şi ştiind că funcţionează precum un ceas elveţian, parcă uiţi şi mai mult că pe pământ olandez eşti practic cu apa deasupra capului, tot timpul (-6,76 m sub nivelul mării, cea mai scăzută cotă, în condiţiile în care cel mai înalt punct al ţării măsoară... 322,7 m). Aceste porţi se numără printre cele mai mari structuri mobile din lume, închizându-se automat atunci când nivelul apelor depăşeşte o limită maximă de 3 m. De la construcţia lor, din 1991, porţile s-au închis numai o singură dată, în 2007, dar şi atunci ca urmare a unei simulări pe timp de furtună (fiind coborâtă limita maximă de 3 m, la 2,6 m). În afară de acest eveniment, se obişnuieşte ca în fiecare an, în septembrie sau octombrie să se facă un test şi să se închidă barierele, pentru a le verifica buna funcţionare. Cu ceva noroc, poate anul acesta ajung şi eu să dau la manivelă când se face testul :D Groetjes! :)
Ce să-i faci...? Asta e... Vara ne plângem de caniculă, iar când vine toamna, ni se face dor de soare şi vremea bună... Şi dacă se întâmplă totuşi să nu daţi de soare (fie el şi mai autumnal), atunci sper ca să fie bun de ceva şi lanul acesta de floarea-soarelui.
Alt apus duminical... La o margine de Oradie, silueta (sau mai bine zis reminiscenţa) post-industrială şi decadentă a ceea ce a fost odată CET 2... În rest, doar norii şi soarele ce era pregătit de culcare...
Şi dacă tot e vorba de câini, atunci ce aţi zice de o interesantă documentare legată de subiect? Aşa cum scrie şi în titlu, voi face apologia câinelui... impropriu spus voi face, deoarece textul pe care vi-l voi prezenta a fost publicat în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, în 1844. Eu nu am făcut decât să transcriu articolul, textul original fiind redactat în alfabetul de tranziţie, cu caractere chirilice printre care au fost inserate şi caractere latine.
Apologia câinelui
Câinele are toate însuşirile unui om simţitoriu; când din potrivă omului în deobşte'i lipsesc însuşirile cele nobile a câinelui. Nouă ni se pare că recunoştinţa este o virtute; când ea nu'i altă decât o datorie; această datorie este câinelui înnăscută. Câinele nu cunoaşte cuvântul virtute: aceea ce noi cinstim prin asemene titlu, şi despre care ne mirăm ca de un lucru rar, este pentru câine lucru firesc. Unde vei găsi un om, carele să nu fie nici odată nemulţămitor, ci pururea binevoitor? Carele s'ar lepăda de egoismu până la gradul cel mai putincios? Carele fără interes să'ţi fie credincios până la moarte, carele să împlinească ori ce slujbă fără eroismu? Cu un cuvânt, omulce uită înfruntarea şi nu'şi aduce aminte decât de binefacerile primite? Nu'l căuta - aceasta ar fi înzadar.
Dar ie ori care câine, ce vei întâlni, şi din minutul, ce el te va lua de stăpânul său, vei afla în el toate aceste însuşiri. El te va iubi fără interes; cea mai mare norocire a lui va fi a nu se despărţi de tine şi de ai ave a căpăta pâinea prin cerşitorie, nu numai că el te va ajutora în această treabă, dar nici te va părăsi spre a urma pe un prinţu în palatul său.
În nenorocirea ta prietenii tăi se vor lepăda de tine, chiar şi femeea ta va uita jurământul ei; dar câinele tău va rămâne totdeauna cu tine, şi va muri la picioarele tale, seau dacă înaintea lui vei purcede în călătoria cea mare, el îţi va urma la lăcaşul cel de pe urmă! (Feiletonul Albinei)
Ei, ce spuneţi? Frumoasă apologie făcută celui mai bun prieten al omului... (viceversa nu e întotdeauna valabilă, din păcate...) Iar ultimele două paragrafe nu fac decât să întregească, prin acele cuvinte extraordinare, pledoaria dedicată câinelui.
Şi dacă în ultima vreme tot am avut tangenţe fotografico-vilegiaturisto-documentare cu domeniul istoric, (cetăţi, locuri încărcate de istorie), azi am hoinărit virtual (şi) prin Deutsche Fotothek, de unde am ajuns să caut date despre plaiurile natale... Practica de documentare (chiar şi virtuală, pe net) mi-a demonstrat că în multe cazuri izvoarele străine sunt mult mai bogate în informaţii decât cele autohtone; istoriceşte vorbind, este de înţeles, deoarece în veacurile trecute nu românii erau principalii creatori de surse de informare, ci străinii (maghiarii, saşii, etc.) ale căror imperii înglobau şi spaţiul românesc. În foarte puţină măsură izvoarele istorice au surse româneşti, asta deoarece din punct de vedere istoric, administrativ, educativ şi chiar lingvistic, jocurile erau făcute de alţii...
În orice caz, este plăcut să descoperi informaţii despre istoria locală în arhivele străine, are au păstrat cu grijă (de multe ori, cu mult mai multă grijă decât cele autohtone) informaţiile referitoare la noi şi la istoria noastră.
Navigând prin noianul informaţional virtual şi căutând date (şi) despre Jacul Românesc, am dat peste Josephinische Landesaufnahme - ridicarea topografică iozefină - primul proiect unitar de ridicare topografică a Imperiului Habsburgic.
Cele 3589 planşe iniţiale, desenate şi colorate de mână, au fost apoi completate până la 4096 de secţiuni. Au fost denumite după Iosif al II-lea. În prezent sunt păstrate în Arhiva de război (Kriegsarchiv) a Arhivelor de Stat ale Austriei.
Realizarea hărţilor a avut o motivaţie militară. În timpul "Războiului de şapte ani" dus între 1756 şi 1763, trupele austriece au simţit acut lipsa unor hărţi precise. Ca urmare, feldmareşalul Daun i-a propus suveranei Maria Theresia, în 1764, să ordone ofiţerilor din Statul Major General să cartografieze unitar toate ţările componente ale Imperiului. Până la această dată, realizarea hărţilor era atribuţia proprietarilor funciari, care comandau hărţi ale proprietăţilor proprii. În data de 13 mai 1764, după ce a primit încuviiţarea suveranei, Consiliul de război (Hofkriegsrat) a dat ordinele de începere a primei ridicări topografice generale. Lucrările au început în Boemia şi Moravia.
Ridicarea topografică iozefină, începută sub domnia Mariei Theresia, a fost terminată sub cea a lui Iosif al II-lea. Hărţile erau desenate de mână şi erau făcute la scara de 1 ţol vienez : 400 klafteri vienezi (ceea ce corespunde aproximativ cu scara de 1:28.800). Variaţiile de altitudine erau redate prin haşuri şi nu prin curbe de nivel.
Având la bază aceste ridicări topografice, s-au confecţionat hărţi la scara de aproximativ 1:115.200. Şi acest set este considerat ca fiind parte din Josephinische Landesaufnahme.
Nu s-a făcut ridicarea topografică în Tirol, deoarece exista deja lucrarea cartografică Atlas Tyrolensis, realizată de cartografii Anich şi Blasius Hueber în anul 1774, la scara de 1:103.800.
În final, ridicarea topografică iozefină a avut ca rezultat peste 4000 de planşe, realizate în perioada 1764 - 1785. O parte din ele reprezintă Transilvania. Ulterior, până în 1806, s-au realizat şi alte planşe cu teritoriile din sud-vestul Germaniei, porţiuni mici din Elveţia, Franţa şi Veneţia.
Iniţial, setul de hărţi a existat în numai două exemplare, unul pentru împărat şi celălalt pentru conducerea militară. Ambele au fost ţinute secrete.
În funcţie de talentul celor care le-au realizat, planşele diferă calitativ, atât grafic cât şi tehnic. Neavând o bază de măsurare comună (triangulaţie), planşele nu pot fi asamblate într-o hartă mare.
În 1807, au fost înlocuite prin ridicarea topografică realizată în timpul lui Francisc I al Austriei , denumită "Ridicarea topografică franciscană" (Franziszeische Landesaufnahme).
Şi după atâta documentare, să revin totuşi la subiectul căutării mele: Jacul...
În aceste hărţi, Jacu (Walachisch Sacken, Zschak /Oláhzsákod) apare notat cu toponimul maghiar Oláh Sákod, aparţinând administrativ de Comitatul Târnava (Küküllõ megye / Komitat Kokelburg). Fotografia de mai sus este un crop din fotografia originală (8,407 × 5,587 pixeli, 24.68 MB). Chiar dacă aici nu am ilustrat decât o mică parte din planşa originală, materialul cartografic este foarte inteersant, mai ales pentru cei care cunosc cât de cât topografia zonei, putând identifica uşor elementele din teren.
Se vede foarte bine drumul dinspre Jacodu către Jacu, pădurea şi dealul dintre cele două sate; interesant e ilustrată şi plasarea caselor în cadrul satului, fiind desenată chiar şi biserica, în mijlocul satului sau dealul pe care s-au cultivat şi încă se mai cultivă viile; foarte vizibile sunt şi drumurile către aşezările vecine: Pipea, Hetiur sau Boiu. Interesantă este şi fâşia (de la est de sat) ce apare în hartă de culoare mai roşiatică şi care este punctată de o linie cu copaci... Din spusele auzite de pe la bătrânii satului, acea fâşie se pare că e identificată cu o graniţă a zonei (mai rămâne să cercetez acest lucru).
În orice caz, mă bucur nespus că am avut ocazia să mai aflu câte ceva despre satul natal şi să pot împărtăşi aceste informaţii şi cu alţi căutători de izvoare istorice şi date referitoare la zonă...
later edit...
Nu! Jacul Românesc nu a ajuns un sat dezrădăcinat şi uitat!
Dovadă stau pasiunea şi dorinţa oamenilor care, prin mijloacele avute la îndemână (în cazul meu şi al altor prieteni, fotografia şi cuvântul), fac cunoscut lumii acest colţişor de Rai... Cu atât mai mult cu cât, din mâna aia de oameni care mai (supra)vieţuiesc acolo, se află şi părinţii mei...
În ziua aceea însorită, când ne-am întâlnit pentru prima dată cu micuţa Sara, cu Alin şi Ileana, paşii ne-au dus şi până în vârful dealului numit Cioaca Tăutului, locul unde este amplasată strategic Cetatea Şoimoş. Aşteptam de un an să ajung acolo, iar vinovat de asta a fost numai Alin, care a făcut nişte fotografii extraordinare, stârnindu-ne curiozitatea de a vizita locurile acelea.
Pe lângă documentarea oferită de Wiki cea de toate zilele, am mai găsit câte ceva interesant...
Planul cetăţii...
... o acuarelă (aflată în colecţiile Bibliotecii Naţionale a Ungariei) din 1816 care înfăţişează cetatea, râul Mureş, Lipova şi Radna
Soarele văratic era încă la datorie când am luat la picior (Sety, la lăbuţe, iar Sara mai mult în braţe) Cioaca Tăutului, un urcuş deloc uşor, dar care nu a făcut decât să potenţeze şi mai mult ceea ce urma să vedem şi să admirăm din vârf, printre ruinele cetăţii...
Ca şi în cazul altor monumente arhitecturale de acest gen, natura, în lupta sa (câştigată) de a-şi intra în drepturile-i fireşti, a reuşit să creeze un cadru foarte interesant în care simbioza dintre mineral şi vegetal generează un spectacol vizual, olfactiv şi auditiv de excepţie... Vorba lui Alin... păcat că pozele nu au miros...
Odată ajuns sus şi după ce apuci să-ţi tragi sufletul după urcuşul destul de solicitant, realizezi - cu amărăciune (devenită pentru noi obişnuinţă) în suflet - că astfel de locuri încărcate de istorie şi farmec zac în paragină şi uitare, cu vremea şi vremurile apăsând din ce în ce mai greu pe balanţa pieirii... Pe de altă parte, nu ştiu dacă numai mie mi se întâmplă sau nu, dar de foarte multe ori, când ajung în locuri din astea oarecum greu accesibile şi chiar cvasi-necunoscute cohortelor de turişti, mă încearcă un sentiment straniu... La început de mâhnire, gândindu-mă la soarta nefastă a unor asemenea locuri, iar apoi un fel de mulţumire interioară (destul de egoistă) care mă face să mă simt bucuros să paşii m-au purtat în locuri unde greu poate ajunge ne-civilizaţia luată pe tălpile şlapilor clămpănitori ai păpucarilor (sub)urbani puşi pe devastat natura şi frumuseţile sale, atâtea câte au mai rămas... Şi la Cetatea Şoimoş, încercările timide de restaurare-conservare au dus la rezultate nefericite, zic eu...
... căci piatra, oricât e de tare, se macină şi trece stând, iar peste trista-i măcinare...
... nu rămâne decât Mureşul cu apele sale, care îţi curge la picioare, oferindu-ţi o privelişte care te face să uiţi de toţi şi de toate...
... aici sus, doar vântul din aripile trecuţilor şoimi se mai aude...
... iar forfota abia perceptibilă a muşuroiului omenesc de la poalele dealului, fie că e pe drum de fier sau de piatră...
... nu poate decât să te facă să-ţi realizezi nimicnicimea...
... chiar dacă unii încă mai cred că, scrijelindu-şi numele pe câte-o piatră din zid, pot rămâne în istorie...
Nu ştiu cum se face, dar înălţimile astea, vârfurile de deal sau piscurile munţilor, cu toate splendorile pe care ţi le înşiră la picioare, au un efect hipnotic... Te fac să cazi aşa, ca-ntr-o amnezie retrogradă şi să te trezeşti apoi la realitate, neştiind ce ţi s-a-ntâmplat... Seara începea încet-încet să îşi intre în drepturi şi noi mai aveam de ajuns încă în câteva locuri faine (Cetatea Şiria şi un lan de floarea-soarelui)... Cum a scris şi pozat şi Papuashu... Seara, după o zi cu Sara...
.jpg)
